Că postmodernismul este astăzi un curent literar nu se mai poate nega. El există! Asupra conţinutului nu doresc să mă pronunţ acum. Ceea ce mă deranjează înainte de orice este numele. În artă, avem impresionism, cubism, fovism, etc., cuvinte ce sugerează o caracteristică a curentului respectiv. Ce-i drept, asemenea denumiri nu au fost inventate de către artişti – ei erau preocupaţi de arta lor personală şi nu de eticheta ei – ci de către alţii, după ce curentul respectiv a fost recepţionat şi recunoscut de către public. Aşa spre exemplu, termenul ‚impresionism’ a fost propus de către un ziarist de la „Charivari” după ce văzuse tabloul „Impression, soleil levant” al lui Monet, expus la Le Havre. Înaintea lui Monet, însă, au existat Turner, Constable, Delacroix, Corot, Daumier, Courbet, Boudin, Manet, Pissarro, Sisley, Cézanne, sau chiar contemporani ca Degas, Renoir, Guillaumin, Bazille şi alţii. Curentul avea deja o trasatură caracteristică înainte de a fi primit vreun nume. Cuvântul ‚postmodernism’, în schimb, îmi pare a fi o născocire a autorilor înşişi, care – asemenea unor adolescenţi ce se cred mai grozavi decât părinţii – şi-au căutat eticheta înainte de a-şi scrie opera. Iar ceea ce deranjează cel mai tare este lipsa de imaginaţie din partea celor ce ar trebui să exceleze tocmai prin imaginaţie. Dacă modernismul a fost perceput mai întâi ca o tendinţă permanent valabilă de deschidere către nou, postmodernismul pleacă de la ideea eronată că modernismul ar fi fost un curent precis definit în timp, după care vine în mod firesc postmodernismul. Modern este în mod necesar şi perisabil. Peste puţin timp, el va fi demodat, ceea ce este în totală contradicţie cu dorinţa oricărui creator ca opera lui să dăinuie, adică să fie perenă şi nu perisabilă. De fapt, curentul ‚modernism’ n-a existat niciodată, ci doar tendinţa de a fi modern. Post-modern, adică născut gata demodat, este un termen aproape penibil, rezultat al unei infatuări adolescentine, motiv pentru care susţinatorii lui îmi par a fi persoane nematurizate încă intelectual, în ciuda vârstei unora aproape venerabilă.

În România, adoptarea termenului a fost exacerbată de către cei născuţi odată cu „baby boom”-ul românesc de după 1966 şi educaţi de către sistemul comunist ajuns la deplina sa maturitate, copii ce după 1989 au hotărât să ignore tot ce ţine de trecut – indiferent de valoare – deşi nu aveau nimic de pus în schimb. Schimbarea regimului a fost pentru ei doar un prilej de parvenire. Iar cum „la început a fost cuvântul”, şi ei au căutat un cuvânt prin care să se autodefinească, iar postmodernismul li s-a părut că le vine ca o mănuşă, deşi era deja uzată. De curând unul dintre foştii postmodernişti, nemultumit pentru că termenul este „prea liniştitor”, a inventat „apocalipticul”, adică ceva ce ar trebui să ne producă nelinişti. E drept că unele persoane sunt mai neliniştite de la natură, dar nu cunosc pe nimeni dintre cei normali care să-şi fi dorit neliniştea fără motiv.

Mai mult decât atât, în arta plastică, ca şi în muzică, în afara curentelor ce definesc stiluri, există şi curente ce se referă mai curând la categoriile sociale ale adepţilor, decât la arta ca atare. Avem astfel: muzică populară, muzica cultă, muzică de cartier, manele, kitch, artă naivă, etc. În literatură, asemenea curente nu există. Oare de ce? În sport, există sportivi, profesioniştii, şi ziaristi, adică cei care vorbesc despre primii şi care nu sunt deloc blânzi. În literatură, chiar dacă există scriitori şi critici literari, aceştia din urmă vor să fie şi creatori, deşi nu cunosc pe nimeni care să se fi remarcat cu adevărat în ambele domenii. În plus, făţărnicia şi interesele acoperă complet orice apropiere de adevăr.

Cum spuneam, postmodernismul există, chiar dacă numele este impropriu. El va deveni un curent autentic, cu caracteristici definitorii, atunci când manelele şi literatura de cartier – principalele componente ale literaturii româneşti contemporane – vor fi declarate ca atare şi separate de literatura urbană, ceea ce cu siguranţă va realiza generaţia viitoare. În privinţa celei actuale, pentru ca să rămânem optimişti, ne străduim să-i identificăm semnele de creştere. Se remarcă astfel la cei mai în vârstă dintre „postmoderniştii” nostri o tendinţă de sinceritate, de autoidentificare, ceea ce mă face să cred că ar putea deveni scriitori autentici într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Cât de apropiat depinde de ei. Dacă faza adolescentină a durat atât de mult, s-ar putea să nu mai aibă timp pentru maturizare, deşi o şansă există, pentru că, nu-i aşa, „geniul nu ţine seama de vârstă”. De regulă, acest proverb este lansat de către cei tineri, nerăbdători să culeagă înainte de a semăna. Un scriitor, însă, este cineva care are ceva de spus, şi asta se întâmplă după ce a acumulat o oarecare experienţă de viaţă, cu alte cuvinte are despre ce vorbi. Deci şansa este de partea lor. Să aşteptăm! Eu le doresc succes.

Cristache Gheorghiu