Alberto Moravia, Mascarada

Cronică de Cristache Gheorghiu

Mascarada nu este o mascaradă. Critica literară asociază numelui lui Alberto Moravia alte cărţi: Gli indifferenti, pentru că a fost prima, Le ambizione sbagliate, a doua, La noia, primul mare succes, sau L’uome che guarda, pentru că are legătură cu bomba de la Hiroshima. Nici măcar La ciociara, după care s-a turnat filmul ce a rulat şi la noi, nu se bucură de prea multe elogii, poate pentru că este vorba despre război şi lumea s-a săturat de acest subiect.

Şi totuşi, Mascarada este o carte bună. Aş îndrăzni să afirm că este chiar mai bună decât o foarte mare parte din literatura clasic recomandată de către specialişti. O explicaţie posibilă a dezinteresului faţă de ea este, poate, faptul că a fost publicată în 1941, perioadă în care autorul era, nu numai foarte tânăr şi cvasi-necunoscut, dar şi pus la index atât de către fascişti cât şi de Biserica Catolică, cartea fiind chiar retrasă din librării imediat după apariţie. O altă explicaţie este de ordin tehnic: scheletul pe care şi-a construit romanul este cel al cărţilor de acţiune: spionaj, aventură, suspans, etc., metodă folosită şi de Umberto Eco, în Nome della rosa, dar acesta era deja o personalitate cunoscută (lucrase pentru RAI) şi recunoscută în special în semiotică. În plus, cartea lui este mai groasă, ceea ce se vede că a făcut impresie, deşi dimensiunea este, în majoritatea cazurilor, invers proporţională cu valoarea ideilor avansate şi nici Numele trandafirului nu face excepţie. Judecată prin prisma acţiunii, finalul cărţii lui Alberto Moravia este oarecum dezamăgitor, ceea ce îl nemulţumeşte pe cititorul interesat doar de suspans, dar el este în deplin acord cu cheia în care este scrisă întreaga lucrare: fantezistă, ironică, spumoasă, sarcastică până la absurd. Nu există personaj pozitiv, normal sau măcar acceptabil. Toţi sunt dezaxaţi într-o direcţie sau alta, iar dacă stilul nu ar fi ironic, analiza modului de a judeca al personajelor este aproape dostoievskian.

Subiectul debutează ca fiind unul politic, motiv pentru care unii lideri ai timpului s-au simţit vizaţi. Este însă cu mult mai mult decât atât. Este o alegorie valabilă oriunde şi oricând, cu mult mai multe implicaţii decât cele strict politice. Este vorba despre oameni. Oameni, aşa cum sunt ei, cu mai multe defecte decât calităţi. Orice cititor, dacă se analizează pe el însuşi cu ochi suficient de critic, îşi poate găsi o reflectare cât de mică în comportarea unuia sau altuia dintre personajele cărţii. Şi dacă un om normal îşi vede ridiculizat fie un aspect minor al personalităţii sale, este lesne de imaginat că un om politic se simte lezat. Că nu ne plac propriile noastre caracteristici, ca să nu mai vorbim despre ale altora, este firesc. Gustul este de aceea amar. Singură ironia ne salvează şi de ea se foloseşte din plin Alberto Moravia. Pe scurt, este un roman pentru cititori inteligenţi. Că nu a fost prea bine primită de către critică este explicabil tocmai prin tonul cu mult mai critic decât unii dintre noi sunt dispuşi să accepte.

O notă bună se cuvine şi traducătorului. Spre deosebire de majoritatea grămăticilor, care abuzează de perfectul simplu, normal în unele limbi străine, dar aproape inutilizat limba română (cu excepţia Olteniei, evident), Irina Ungureanu foloseşte un limbaj normal, motiv pentru care lectura este plăcută.

A apărut la Editura Univers, Colecţiile Cotidianul.