Note de lector

 

 

Idolii forului

De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici?

Coordonatori: Sorin Adam Matei și Mona Momescu

Editura Corint, 2010

 

Cartea reunește eseuri scrise de următorii autori: Michael Shafir, Sorin Adam Matei, Daniel Barbu, Caius Dobrescu, Mircea Flonta, Gabriel Andreescu, Stelu Șerban, Lucian Nastasă Kovacs, Marius Ghilezan, Adrian Gavrilescu, Vasile Morar, Bruno Ștefan, Alexandru Matei, Istvan Aranyosi, și Mona Momescu.

 

Din subtitlul cărții, am reținut o intenție pozitivă, și anume ideea de democratizare reală, nu numai în zona politică, dar și în cea a spiritului, a literaturii și chiar a filosofiei, ceea ce se și întâmplă în realitate, dar nu toată lumea înțelege, ca să nu mai vorbesc despre cei cărora  nu le convine, fiindcă își văd pozițiile periclitate. N-ar fi nimic nou; cuvinte ca „agora”, „forum” și altele dovedesc că s-a mai întâmplat. Pe de altă parte, sintagma „intelectuali publici” (???), precum și punerea elitei între ghilimele, denotă o anume atitudine, ceea ce nu ar fi rău, doar că schimbarea elitei dintre ghilimele cu ală elită, dar cu aceleași ghilimele, nu este nici ea o soluție tocmai nouă.

 

Cât despre idoli, România a avut un acces întârziat în cultura europeană, așa că cei câțiva intelectuali de dinaintea celui de al doilea război mondial au fost transformați în idoli. După decapitarea efectuată de regimul trecut cu ajutor sovietic, am rămas și fără ei. Erijarea în noi idoli a celor ce, ieri sau azi, au monopolizat principalele instituții culturale și canalele de comunicație nu păcălește pe nimeni, așa că sunt departe de a lua apărarea oricărora dintre ei, de ieri sau de azi.

 

Mă gândeam să comentez după ce voi fi citit cartea. Am participat însă la lansare și, deși unii prezentatori – coautori ei înșiși - s-au uitat vorbind, nu numai că nu au spus prea multe despre conținutul cărții, dar mi-au confirmat temerea că ceea ce îi animă, nu este nici măcar schimbarea elitei în ansamblul ei, ci doar invidia față de cei ce au urcat o treaptă mai sus pe aceeași scară. La un moment dat, s-a lansat chiar ideea unor „intelectuali specialiști”, ca alternativă la cea de enciclopediști, neagreată de vorbitor. Specialiști în ce?

 

Cum infatuarea nu rezolvă vreo problemă, cred că soluția nu poate fi decât dezvoltarea culturală pe toate nivelele, singura ce poate produce intelectuali autentici. Dacă vor fi puțini, se vor transforma în idoli. Dacă vor fi mai mulți – și expresia „clasă de mijloc a spiritului”, din subtitlul cărții, sugerează așa ceva – atunci nu vom mai avea nevoie de idoli, pentru că România va fi fost ridicată la nivelul unei națiuni dezvoltate.

 

Pentru a nu teoretiza prea mult, iată un singur exemplu, evidențiat chiar în timpul discuțiilor. S-a remarcat lipsa de preocupare pentru dezvoltarea unui corector ortografic în software-ul pentru limba română. Întrebarea este: cine ar trebui să-l facă? Vechea generație, care nici nu știe ce să facă cu un calculator? Vorbitorii, exponenți ai noii generații de acuzatori nu-și dau seama că se autoacuză?  Se pare că nu și, dacă nu-și dau seama de un lucru atât de elementar, atunci nu mă mai miră dorințele lor.

 

Mai grav este că, dacă merg cu gândul în trecut, găsesc ceva jenant de asemănător. Poziția tastatelor la mașinile de scris corespunde limbilor celor care le-au construit. Astfel, pentru limba engleză, litera ‚y’ se află în centru, fiindcă este foarte folosită, în timp ce ‚z’ este într-o poziție marginală; pentru limba germană însă, literele ‚y’ și ‚z’ sunt inversate, fiindcă frecvența lor este inversă în această limbă. Ne-am fi așteptat ca, la adaptarea mașinilor de scris pentru limba română, să se țină seama de caracteristicile ei. Ași! Toate caracterele cu diacritice sunt plasate marginal, chiar și vocala ‚ă’, deși este una dintre cele mai frecvente în limba română. Problema nu este tehnică, ci filologică, ceea ce dovedește o penibilă lipsă de conectare la realitățile lumii contemporane.

 

Exemplul arată starea precară, nu numai a unor persoane din „elita” țării, ci o școală filologică precară, ca să nu mai vorbim despre cea filosofică. Astăzi, condamnăm lipsa de cultură a americanilor – fiindcă nu l-au citit pe Marin Preda – și ne lăudăm cu „erudiția” noastră, fără să realizăm ridicolul pretențiilor noastre.

 

În concluzie, cu privire la carte, felicitări pentru intenție și mai mult succes la următoarea.