Dan Mironescu, De-a albii şi de-a roşii

Cronică de Cristache Gheorghiu

 

Avem – în sfârşit – o carte adevărată. Ar fi trebuit poate să scriu că am găsit eu o asemenea carte, fiindcă mai pot fi altele despre existenţa cărora nu ştiu eu. Posibil, şi m-aş bucura să fie aşa. Oricum, numărul lor – dacă există – este atât de mic în noianul de maculatură ce apare necontenit, încât expresia „acul în carul cu fân” devine palidă. Şi apoi, n-am scris că nu ar exista o alta. Că se scrie mult e bine; rău este că – în lipsa unei critici literare autentice – cititorii sunt văduviţi de orice orientare, dar poate că este mai bine aşa. Selecţia rămâne în sarcina lor, dar devine o problema din ce în ce mai dificilă în condiţiile în care – ca un făcut – economia de piaţă şi cultura au tropisme în direcţii opuse.

Dar, mai întâi să spun despre ce este vorba. Se numeşte „De-a albii şi de-a roşii”, iar autor este Dan Mironescu. Aşa cum probabil bănuiţi, nu este un scriitor profesionist, pentru că aceştia au spus deja ce aveau de spus şi atunci n-aş mai fi putut afirma că abia acum a apărut o carte adevărată. Nu este însă nici un ignorant, ci un intelectual serios care – iată – are ceva de spus şi o face cu un talent neobişnuit. De ce spun că este o carte adevărată? Poate că termenul nu este cel mai potrivit, fiindcă toate cărţile sunt adevărate din moment ce există, indiferent de conţinut. Vreau să spun că este o carte de care cultura română are nevoie. Aici ar trebui să stabilim mai întâi de ce anume are nevoie cultura română. Orice cultură are la bază câteva cărţi fundamentale care, pe de o parte au contribuit la formarea gândirii, a mentalităţii, acelui popor şi pe de altă parte au arătat lumii cine sunt ei. Naţiunile puternice nu numai că au arătat, dar au şi impus altora cultura lor. Desigur, există cărţi de ficţiune, de exegeză de poezie şi de multe alte feluri, dar la nivelul de bază, cel fundamental, se află cărţile ce relatează întâmplări reale sau fictive – dar plauzibile – menite nu numai să arate, ci să şi explice mentalitatea poporului aşa cum s-a format ea în decursul anilor, ca efect al istoriei pe care a traversat-o, cu toate evenimentele ei, favorabile sau nefavorabile. Motivaţiile noastre, explicaţia unor fapte trecute şi modul în care vom acţiona în viitor se află într-o relaţie de tip cauză-efect. Nu întâmplător cei ce conduc lumea ştiu cum să ne manipuleze. Ei ştiu cum gândim chiar mai bine decât noi, pentru că ne cunosc trecutul trecut pe care noi înşine uneori îl eludăm, atunci când nu-l deformăm din diferite motive. Trendul indică viitorul, dar parametrii lui se stabilesc prin analiza evoluţiei anterioare. Sau mai pe româneşte, „trebuie să ştii de unde vii ca să ştii încotro te îndrepţi”.

Cartea lui Dan Mironescu ne spune acest lucru. Perioada pe care o tratează este cea a anilor 50 ai secolului XX, adică puţin după cel de al II-lea Război Mondial. Deşi armata sovietică era încă în ţară, reprezentaţii ei nu apar în mica localitate – un târg moldovean – unde şi-a petrecut copilăria autorul. Apar în schimb oamenii noului regim impus de ei după reguli bine ştiute. Da, este un roman autobiografic. Sub forma amintirilor din copilărie, cu aparenta naivitate a copilului, Dan Mironecu realizează câteva portrete excepţionale, adevărate mostre ale „omului de tip nou”. Deşi cartea este frumos scrisă – chiar foarte frumos – nu descrierile pastorale îi aduc valoarea, ci puterea de evocare a unor stări sociale complexe, modul în care mentalităţile populaţiei s-au modificat în unele dintre trăsăturile ei cele mai profunde şi totul prin relatarea întâmplărilor de trăite de un copil. Poate că tocmai de aceea, către sfârşitul cărţii, când copilul mai creşte, întâmplările sunt mai puţin relevante, dar nimic nu este perfect.

Mulţi autori scriu azi autobiografii în speranţa că îşi vor înfrumuseţa imaginea. Am citit chiar nu demult una eşuată tocmai prin lipsa sincerităţii. Cititorul, oricât de naiv şi necunoscător al realităţii ar fi, recunoaşte imediat falsul din relatarea unor evenimente ce nu se leagă firesc, fapte ce nu se justifica psihologic, etc. Povestirea sinceră, în schimb, ar fi fost prin ea însăşi mai convingătoare. În fond, şi cel mai aprig răufăcător are justificări personale perfecte din punctul său de vedere, argumente ce îi motivează faptele. Forma amintirilor din copilărie i-au uşurat mult sarcina lui Dan Mironescu. Unui copil nu numai că i se poate ierta orice; aici nici măcar nu avem ce să-i reproşăm. El este doar observatorul.

Cartea mi s-a părut cu atât mai valoroasă cu cât vine după o lunga perioada în care am constatat şi regretat lipsa unei literaturii autentice, sincere tratând tocmai perioada care , ca popor, ne-a încercat atât de tare. Literatura are un rol cu mult mai important chiar decât documentele oficiale, citite doar de către istorici şi – uneori – nici măcar corecte. Literatura intra direct în conştiinţa oamenilor, o modelează. În plus, unele evenimente nici măcar nu sunt înregistrate. Iată un exemplu. La 23 august 1944, armata română angajată pe front a fost lăsată în voia soartei, mai exact în faţa armatei sovietice, care trăgea în tot ce mişcă, în ciuda declaraţiei noastre de întoarcere a armelor Au fost câteva zile de groază pentru ostaşii români. Nu ştie nimeni câţi au murit şi nu s-a scris nicăieri despre traumele celor ce au scăpăt cu viaţă ca prin urechile acului, fugind peste munţi sau călcându-se unii pe alţii pe drumurile supra-aglomerate. Iar cum majoritatea mărşăluiau pe jos, au fost ajunşi imediat de către trupele sovietice auto-purtate. Cum tata fusese ofiţer – decedase între timp – prin intermediul familiilor unor foşti camarazi am avut prilejul să-i cunosc pe câţiva dintre cei ce au scăpat cu viaţă din acel coşmar. Cu mintea mea de copil nu înţelegeam prea multe, dar mi-au rămas întipărite în minte figurile lor încă îngrozite. Evident că nu există nimic scris despre acele evenimente dramatice în documentele oficiale. Nu numai că nu a avut cine să le scrie, dar şi dacă ar fi făcut-o, avea cine să le distrugă între timp. Eroii acelor întâmplări - câţi mai există – sunt astăzi prea bătrâni pentru ca s-o mai poată face. Foarte curând, şi cei ce au trăit evenimentele ulterioare vor îmbătrâni şi ei; majoritatea deja sunt. În lipsa acestui gen de literatură, tineretul nu-şi va cunoaşte trecutul. Vom rămâne o ţară săracă din punct de vedere cultural, o ţară de „moromeţi”.

Iată de ce Dan Mironescu este unul dintre primii scriitori români postbelici ce vor rămâne în istoria literaturii autentice. Regretul meu este că nu a găsit – încă – o modalitate mai eficientă de publicitate, o editură cu mai multe posibilităţi de difuzare, pentru că o asemenea carte merită să fie răspândită într-o măsură mai mare decât suma cărţilor publicate de toate editurile „mari” la un loc. Nici măcar prefaţa şi postfaţa din interiorul cărţii n-o avantajează. Geo Vasile semnează prefaţa şi – deşi are cuvinte de lauda – nu se entuziasmează. Cât despre postfaţă, aceasta este doar o paradă de cuvinte fără logică şi mai ales fără legătură cu cartea, menită probabil să ne atragă atenţia asupra erudiţiei celui ce-a scris-o, dar reuşeşte contrariul, pentru că un erudit adevărat ar fi găsit ceva inteligent de spus. Eu am avut o şansă pentru că citesc întotdeauna prefeţele şi postfeţele la sfârşit, tocmai pentru a nu mă lăsa influenţat. De data aceasta, metoda şi-a dovedit din plin eficienţa; altfel, n-aş fi citit nici un rând din textul propriu-zis. Mă surprinde totuşi că Dan Mironescu, după ce a scris o carte atât de bună, a acceptat o postfaţă ce o dezavantajează profund.

 

Cristache Gheorghiu