Concert dedicat

Concertul de azi al Filarmonicii Braşov este dedicat aniversării a 20 de ani de la Revolta Muncitorească de la 15 noiembrie 1987. Aşa scrie în programul de sală. Acelaşi lucru l-a menţionat şi prezentatoarea Petruţa Măniuţ în cuvântul introductiv. Ea a amintit şi faptul că, atunci, s-a strigat pentru prima dată în România „jos comunismul”. Programul a cuprins Uvertura Coriolan de Ludwig van Beethoven, Concertul nr. 1 de Nicolo Paganini şi Simfonia a III-a de Ludwig van Beethoven. Dirijor: Daisuke Soga.
Cârcotaş fiind, nu mă pot abţine de la observatia că Uvertura Coriolan, chiar dacă are în subiect fapte de arme, acestea nu sunt deloc eroice, ci dimpotrivă, iar stilul triumfal al lui Beethoven este prezent doar la început. La baza Uverturii stă povestea lui Gnaesus Marcius, general roman, care îşi luase numele de Coriolanus, şi care – după ce fusese exilat din Roma în urma unor dispute cu noii tribuni ai poporului - se aliază cu volscii (împotriva cărora luptase şi îi învinsese la Corioli, în 493 î.C.) şi se pregăteşte să invadeze Roma. Soţia, mama şi fiicele lui Coriolan îl imploră însă să renunţe la invazie. Înduioşat, Coriolan se lasă convins, îndepărtează trupele de Roma, după care se sinucide. Eu nu văd nimic eroic aici. Alianţa cu volscii împotriva Romei a fost un act de trădare, renunţarea la luptă o laşitate, iar îndepărtarea din faţa zidurilor Romei a trupelor volscilor o nouă trădare, de data aceasta faţă de noii aliaţi. De altfel, după unele surse, el nu s-ar fi sinucis, ci a fost omorât de către volsci tocmai pentru trădarea sa. În privinţa primei trădări, i se poate totuşi acorda o circumstanţă atenuantă. Noii tribuni ai Romei, care îl expulzaseră, erau plebei ce puseseră mâna pe putere, în timp ce Coriolan, patrician, milita pentru o Romă aristocrată. La vremea aceea, însă, noţiunile de popor, naţiune etc. nu aveau nici pe departe semnificaţiile de azi, aşa ca este foarte greu să apreciem acum comportarea oamenilor de atunci. Revenind la Uvertură, ea debutează cu tema triumfalistă a lui Coriolan, învingătorul de la Corioli, generalul care credea că nimic nu-i poate sta în cale. A doua temă, opusă primei, este cea sensibilă, înduioşătoare, a femeilor. Deşi pare surprinzător, sau poate că nu este decât o impresie de-a mea, Beethoven a avut şi umor. Pe parcurs, cele două teme nu se susţin reciproc într-un final apoteotic, ci – dimpotrivă – fiecare în parte degenerează până la dispariţie. Sensibilitatea femeilor se transformă în cicăleală, iar emfatismul temei lui Coriolan se transformă asemenea răgetului unui tigru într-un mieunat de pisică. Acest final sugerează perfect soluţia finală şi sfârşitul eroului. Realizarea lui Beethoven este deci în perfect acord cu subiectul, care însă nu are nimic de-a face cu eroismul.
Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestra în Re major de Niccolo Paganini a fost interpretat de Florin Ionescu-Galaţi. Compus în urmă cu mai bine de 200 de ani, concertul pare astăzi a fi unul modern. Am fi tentaţi să credem ca Paganini ar fi fost un previzionar. Ceva mă facă însă să cred că această afirmaţie este eronată. În timpul vieţii sale, Paganini a avut succes; chiar mare succes. Înseamnă că muzica lui era acceptată de publicul vremii, într-o măsură mai mare decât muzica unor compozitori din zilele noastre, adepţi ai noului cu orice preţ. Ei nu-i cunoscuseră nici măcar pe Mahler, Schoenberg, sau Berg, ca să nu vorbesc de cei mai recenţi. Brahms încă nu se născuse. Epoca era cea a lui Beethoven. Înseamnă că cea mai apropiată comparaţie este chiar Concertul pentru vioară de Beethoven. Spre deeosebire de acesta, Paganini era renumit pentru virtuozitatea sa ca violonist. El nu ar fi putut cânta însă ceva ce nu ar fi fost pe gustul publicului, indiferent de tehnica folosită. Cum între timp metodele de predare/învăţare s-au îmbunătăţit considerabil, există astăzi mai mulţi interpreţi capabili să execute lucrări de Paganini. Întâmplarea a făcut să ascult trei interpretări în cele două săptămâni premergatoare concertului despre care vorbesc şi, de curiozitate, am mai ascultat două discuri după concert, printre care şi unul interpretat de Ion Voicu. M-am convins în final că Paganini poate fi şi melodios, în măsura în care interpretul îşi poate permite.
Cu Simfonia a III-a de Beethoven programul concertului şi-a respectat în sfârşit dedicaţia, pentru ca ea, într-adevăr, este eroică. Chiar şi dirijorul a fost în largul său, ceea ce s-a simţit şi din sală. Deşi născut în Japonia, Daisuke Soga este cunoscut publicului românesc, deoarece a dirijat aproape toate orchestrele filarmonice din ţară, iar în 1995 a susţinut chiar un turneu în Japonia cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii Braşov. A studiat la Tokio, Bucureşti, Viena, Siena (Italia). A dirijat orchestre filarmonice din Franţa, Germania, Elveţia, Austira, Italia, Grecia, Brazilia, SUA, China şi foarte multe altele. Începând din 2005 este dirijor principal la Tokio New City Orchestra.

Cristache Gheorghiu