Universul „fericit” al copilariei

de

Cristache Gheorghiu

Se vorbeste mult despre universul „fericit” al copilariei. In ceea ce ma priveste, atunci cand ma gandesc la copilaria mea, imi amintesc ca ori de cate ori ma loveam – ceea ce se intampla des – durerea ma facea sa-mi doresc sa ma maturizez mai repede, pentru ca – observasem eu – adultii nu se lovesc. Poate ca alti copii se lovesc mai putin, dar nu cred ca sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cat despre evocarea copilariei fericite, cred ca este una dintre cele mai mari dovezi de egoism a adultilor preocupati doar problemele lor, fata de care cele ale altora nu exista, sau sunt minore.

Idealizarea propriei noastre copilariei, machierea ei, decurge din dorinta de maximizare a importantei persoanei noastre a faptelor curente, conform strategiei de viata a fiecaruia, chiar daca e gresita. Nu, copilaria nu este cea mai fericita perioada din viata noastra, indiferent cum a fost ea.

Fericirea apare atunci cand realizam ceva ce ne doream cu multa ardoare, dar care – din pacate – dispare imediat, pentru ca ne gandim la urmatorul obiectiv. Nefericirea, in schimb, apare in cazul esecurilor. Asemenea momente sunt comune atat adultilor cat si copiilor, cu deosebirea ca raportul dintre actiunile reusite si cele nereusite este favorabil adultilor, pentru ca ei stiu deja – sau ar trebui sa stie – ce este posibil si ce nu, in timp ce copilul mai intai incearca si numai dupa aceea constata. Iar cum obiectivele copiilor sunt pe cat de multe pe atat de efemere, si bucuria satifactiei este cu atat mai scurta. Si cum, din pacate, nu toate dorintele pot fi indeplinite, rezulta ca insatisfactia este o stare cvasipermanenta, intrerupta doar de foarte scurtele momente de fericire cauzate de vreo reusita intamplatoare.

In plus, adultii mai au satisfactia de a constata ca, eventual, au o viata implinita in conditiile ce le-au fost oferite, ceea ce copiilor le lipseste. Ei au doar stresul nesigurantei viitorului lor.

Dorintele copiilor sunt infinite. In orice secunda un copil isi doreste ceva, pentru ca in secunda urmatoare sa constate ca nu se poate. Adultii, in schimb, isi fac griji din diferite motive si atunci se gandesc la copii pe care ii eticheteaza ca fiind lipsiti de asemenea neplaceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul ca noi nu le luam in serios nu inseamna ca ele nu exista. In mintea si sufletul copilului ele sunt chiar foarte mari. In plus, daca cele ale adultilor sunt generate de propriile lor ambitii, adesea neroade, copii sunt stresati chiar de catre adulti prin amenintari diferite. Inca inainte de a sti sa mearga, ei invata prin incercari. Iar dupa ce a invatat sa mearga – la propriu si la figurat - invata sa se opreasca, adesea dupa ce s-a lovit de un obstacol dur. Invatand prin incercari, numai o mica parte dintre acestea sunt soldate cu reusite. Majoritatea sunt esuate, deci sunt tot atatea insatisfactii.  Copilul isi afla limitele din nereusite.

Partea buna este capacitatea copiilor de a se bucura si cred ca aici este cheia problemei. Sunt fericiti cei care stiu sa se bucure, indiferent de varsta. Cand nu reusim, devenim invidiosi chiar si pe copii.

Brasov, 2005-05-02