Democraţia este un cuvânt la modă şi, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult discernământ, mă gândeam că şi tendinţa aparentă de democratizare a limbii literare este explicabilă. Greşeam! Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanţat. În primul rând, limba nu poate avea o tendinţă din proprie iniţiativă. Ea este influenţată din afară, cu sau fără intenţii (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai puţin bine. Până aici, nimic nou! Acest curent, la modă astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se va demoda la fel de repede precum a apărut.
O încercare mai veche de vulgarizare a făcut-o însuşi academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60 şi temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu, să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparţine limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar aceasta s-a întâmplat pe fondul decăderii civilizaţiei romane, ceea ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul civilizaţiei, cât şi al decăderii, pentru simplu motiv că noi nu prea avem din ce să decădem. Alexandru Graur, însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist cu stagiu în ilegalitate, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în care, din profesor la un liceu particular evreiesc pe care tot el l-a înfiinţat, devine profesor universitar, membru al Academiei Române şi principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor ani, deşi termenul de limbistică, inventat ce-i drept mai târziu, i s-ar fi potrivit mai bine. (Tot el a făcut parte din comisia care, în 1956, l-a pus la index pe Paul Goma.) Cum cineva trebuia să fie în vârf, s-a nimerit să fie el, şi nu am deloc convingerea că a fost un unicat din punct de vedere profesional. Revenind la subiect, da, este întotdeauna mai uşor să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu simţi la fel ca cel ce o face în limba maternă.
Mi-am amintit de acest personaj pentru că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicaţii cu pretenţii culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin “curajul” de a practica un stil vulgar. Expresiile licenţioase devin în mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o înjurătură are forţă expresivă, dar folosirea ei denotă doar lipsa capacităţii de exprimare civilizată a autorului, iar substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu talentul literar, în mod evident absent şi el. Numai cineva aprioric ataşat de acest stil poate renunţa la spoiala de educaţie căpătată ulterior şi crede că, revenind „la matcă”, cultivă o literatură mai autentică.
Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare ne vorbeşte despre dragoste. Vorbeşte foarte bine româneşte, chiar prea bine. Confundă însă vulgaritatea cu arta şi, deşi îi repugnă mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile licenţioase scuipate asupra semenilor au un efect similar, amplificat în măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda faptului că autoarea a depăşit cu succes două căsătorii, care însă nu au avut consecinţe asupra modului său de gândire. (Ea însăşi ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu mijloace neadecvate. În neştiinţă de cauză, îşi scuipă peste noi refulările inevitabile unei atitudini greşite faţă de viaţă. (Nu cultivi flori cu buldozerul.)
Acum, am devenit mai optimist. Ştiu că există riscul să fiu etichetat drept un ciudat, dar cu asta deja m-am obişnuit. Ah, n-am spus cum se face că am devenit optimst. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numeşte, pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă merită cu prisosinţă să fie citită cel puţin din două motive: este amuzantă şi este despre noi. Nu despre noi cei frumoşi, inteligenţi, buni la suflet, ospitalieri şi foarte educaţi, aşa cum am învăţat la şcoală că am fi, ci despre noi cei adevăraţi, adică aşa cum suntem. Nu spun cum; o spune autorul. În aparenţă, se citeşte uşor, pentru că, aşa cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică. În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă, după caz. Cazul se referă atât la conţinutul capitolelor cât şi la cititor, şi anume la cât timp este el dispus să aloce unor asemenea activităţi. Cel mai important mi se pare faptul că vorbeşte despre noi. Se spune că trebuie să ştii de unde vii, pentru ca să ştii încotro te îndrepţi. Corect, dar prea cunoscut şi scolastic. Nu ni se potriveşte nouă, românilor de azi. Aş zice de aceea că mai întâi trebuie să ştii unde te afli. Sigur, pe axa timpului, asta este doar o poziţie definită de către trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus să-şi studieze trecutul, iar atunci când o face reţine doar explicaţii ale eşecurile sale de care întotdeauna sunt vinovaţi alţii. A şti unde te afli înseamnă să te compari cu ceilalţi, să ştii ce poziţie ocupi printre ei, prin ce te asemeni şi prin ce eşti diferit faţă de ei. Abia atunci vei şti ce ai de făcut pentru ca să-ţi îmbunătăţeşti poziţia. Acest proces de auto-cunoaştere se poate face pe mai multe căi (unele deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare să ni se potrivească ca o mănuşă. În materie de glume, se ştie, suntem experţi (nu-i aşa?), cu observaţia că – şi aici - cei ironizaţi sunt întotdeauna alţii şi nu noi, eventual persoane fictive, gen Bulă. Iată de ce, orice încercare de a ne cunoaşte pe noi înşine este un semn de progres, un motiv de optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face într-un mod savuros. Chiar şi plasarea unor cuvinte licenţioase este acceptabilă într-o oarecare măsură, deşi excesul lor către sfârşit devine iritant. Pentru calităţile ei, însă, merită toată lauda.
Am făcut mai devreme o disjuncţie între cele două exemple de la care am plecat. Explicaţia este lipsa mesajului în primul şi, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de al doilea.
Al doilea caz ne atrage atenţia asupra tendinţei de democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru toate straturile sociale. Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educaţie trebuie să cobori la nivelul celor pe care doreşti să-i educi şi să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei şi care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing, publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar. Este doar un reflex al infatuării pretinşilor educatori că literatura este unică. Nu ea este diversificată corespunzător diversităţii societăţii, pe care nu face decât să o reflecte.
Aşa cum, în muzică, spre exemplu, alături de muzica uşoară, populară, manele, de cartier, jaz etc., există şi muzică simfonică, operă, operetă etc., de ce nu ar exista şi mai multe categorii de literatură? Ei bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează “oameni de litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi şi “oameni de cultură”, pentru că aşa au fost şi înaintaşii lor pe vremea când doar o elită ştia să scrie şi să citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea ştiinţei de carte este de aşteptat ca şi literatura să se diversifice, răspunzând astfel cerinţelor fiecărei categorii sociale. Nu ne rămâne deci decât să recunoaştem că literatura chiar face acest lucru şi că genurile existente în muzică - democratizată din naştere - există şi în literatură, iar noi, vrând-nevrând aparţinem uneia sau alteia dintre aceste categorii. Diferenţa este că, în muzică, toate categoriile sunt cunoscute şi recunoscute, iar organizatorii diferitelor manifestări sunt diferiţi, astfel încât pot coexista paşnic. Singurele interferenţe sunt în spaţiul televiziunii publice, care vrea să împace toate gusturile, ceea ce nu este posibil şi, de aceea, toată lumea este nemulţumită. În literatură, în schimb, rămăşiţele „centralismului democratic” (poate că cea mai ineptă expresie posibilă) se menţin în mentalitatea multor „activişti” din sfera culturii, deşi ei înşişi aparţin unor categorii diferite şi, de aici, şi amestecul de genuri cu pretenţii de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii “de cartier” în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar că textul respectiv aparţine genului literar “de cartier”, chiar dacă autorul s-a mutat dintr-un cartier periferic într-unul rezidenţial, pe căi numai de el ştiute.
Evident, literatura „de cartier” mă preocupă mai puţin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înţelepţii noştri – cei adevăraţi - ce şanse are literatura română să intre în marea cultură universală. Cu expresii intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se adaptează categoriei sociale căreia i se adresează, rezultând un alt text ce aparţine traducătorului.
De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru că, în afara semnificaţiei lor imediate, unele cuvinte au şi o încărcătură emoţională, mai ales în cazul denumirilor anumitor părţi ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când există mai mulţi termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita nuanţă, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci o potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul respectiv. Cur, fund, popou, poponeaţă, fese, buci şi altele asemenea definesc aceeaşi parte a corpului, dar reflectă o atitudine diferită a vorbitorului faţă de ea.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul jargoanelor. Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul său. Trecerea forţată a unor cuvinte dintr-un jargon într-altul nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în noul jargon, ele îşi vor pierde caracteristicile iniţiale. Pe de altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute.
De ce, totuşi, nu se întâmplă nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii literare române are drept cauză o anumită tendinţă (asta ca să mă exprim eufemistic), începută în anii comunismului şi – din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulţi de a-şi impune voinţa celor puţini, încercare provenită din neputinţa primilor de a se adapta la cerinţele lumii civilizate, ceea ce le-a generat ura faţă de cei ce erau deja acolo. Ura este însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat.
O limbă nu se dezvoltă prin vulgarizare, ci prin creşterea capacităţii de exprimare. Într-un text mai vechi, arătam că Vasile Conta publicase un studiu în revista Convorbiri literare, între septembrie 1875 şi martie 1876, iar apoi, în limba franceză, la Bruxelles, în 1877. Deşi lucrarea lui Vasile Conta a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la Bucureşti o traducere în limba română după versiunea franceză. Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deşi exista versiunea iniţială scrisă direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuşi editorul, în nota introductivă la ediţia din 1923: „...confruntarea celor două ediţii arată simţitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, mai... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială şi faptul că limba noastră era la 1875 mai puţin încă decât astăzi (în 1923-n.a.) apropiată nevoilor gândirii ştiinţifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar şi în zilele noastre.
Acesta este sensul în care se dezvoltă cu adevărat o limbă. Prima observaţie este evoluţia de-a dreptul impresionantă a limbii române în mai puţin de 50 de ani. Această evoluţie a continuat şi continuă şi azi, chiar dacă nu în acelaşi ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei ţări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ, dar cred că acceptabil. De ce cred şi nu sunt sigur? Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare şi până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în subiectivismul auto-evaluării. Ştim deja că limbajul şi gândirea se formează împreună. Există studii celebre şi recunoscute în acest sens. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, şi nu putem gândi decât ceea ce este exprimabil, bineînţeles în limba sau limbile pe care le cunoaştem. Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, uşor inteligibilă de către cititorul obişnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină şi nu putem exprima în limba română? La nivelul cunoştinţelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar un erudit. Sau poate că nici măcar nu am sesizat unele nuanţe în textul original, tocmai din cauza cunoaşterii imperfecte a acelei limbi. M-am bucurat să aflu când cineva mai învăţat decât mine a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filozofice din germană în română, cu observaţia că era vorba despre o lucrare mai veche şi nici nu sunt sigur că nu i-a scăpat ceva ce, ne-sesizând, nici nu şi-a propus să traducă. Rămânem totuşi la credinţa că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el. Problema este: „încotro o ducem?”.
Cristache Gheorghiu