Miercuri, 12 august 2009 – Muzeul de artă
Un artist despre artişti. Adrian Timar este profesor specialitate la Liceul de Artă din Braşov. În sala mică se află câteva lucrări de grafică mai vechi, menite să demonstreze că autorul stăpâneşte această meserie. În sala mare, expune caserole înşirate pe pereţi, în care – în loc de mâncare – găsim nişte mâzgălituri „pictate” pe fundul acestora. Expoziţia sa - mai mult decât ciudată – capătă sens numai alături de declaraţiile sale, făcute cu ocazia vernisajului. Aflăm astfel că ea se vrea un protest, un semnal de alarmă lansat împotriva „imbecilităţii generale a unei societăţi de consum“. „Nu cred că oamenii vor fi foarte bucuroşi să vadă ce expun eu aici pe pereţi. Este o bătaie de joc la adresa artei, la adresa muzeului şi la adresa societăţii şi a fanfaronadei „bunului gust”. . . De aceea am mâzgălit caserole. Am atras atenţia că arta, cultura, nu poate şi nu trebuie să devină obiect de consum.”
Trecem peste etichetarea exagerat de dură a societăţii, ca şi peste observaţia că expozantul nu va fi permanent în muzeu, să-şi rostească ciclic mesajul, astfel că vizitatorul ocazional va privi doar exponatele, în faţa cărora va rămâne mai mult decât nedumerit. Reţinem însă din declaraţia sa că expoziţia „este o bătaie de joc la adresa artei, la adresa muzeului”. Înţelegem de aici că protestul are şi un sens autocritic, atât din partea expozantului, ca autor şi profesor – deci formator al mentalităţii pe care o condamnă -, cât şi a Muzeului, care a stimulat organizarea acestei expoziţii.
Nu intenţionez să-l contrazic pe Adrian Timar. Dimpotrivă, sunt - în principiu – de partea sa, deşi această formă de manifestare, nu numai că intrigă, dar ridică numeroase întrebări, în diferite domenii şi la diferite paliere de înţelegere şi responsabilitate, fie ea şi morală. Da, mesajul său este puternic, este mesajul unui artist, exprimat într-un mod original, dar locul lui nu era într-un muzeu.
Întrebarea firească este: cum s-a ajuns aici? Una dintre explicaţii este o mentalitate moştenită. În regimul trecut, artiştii, ca şi scriitorii, trebuiau înregimentaţi, pentru a putea fi dirijaţi şi controlaţi. Cum termenul „înregimentaţi” nu era acceptabil, s-a folosit unul mai măgulitor: li s-a spus „profesionişti”. Ideea a prins şi funcţionează şi azi, deşi statul nu mai are asemenea interese propagandistice. Ea îi uneşte însă pe cei ce îşi găsesc sprijin în forţa grupului, ştiind bine că nu au puterea necesară să se exprime ca artişti autentici. Asemenea coterii îi unesc întotdeauna pe cei slabi.
O atitudine opusă o găsim la Felix Mendelssohn-Bartholdy (îmi place să iau exemple din alte domenii), care a fost nu numai un ilustru compozitor, ci şi un foarte bun organizator. Preocupat nu numai de el însuşi, s-a străduit să cultive muzica bună în societate, reuşind să organizeze numeroase manifestări publice, iniţiativă destul de inedită pe atunci. Conservatorul din Leipzig îi poartă numele, fiindcă el l-a înfiinţat. În acest scop, l-a atras de partea sa şi pe Robert Schumann. Nu numai Schumann a fost printre prietenii săi. A fost şi un susţinător activ al muzicii lui Franz Schubert. Este, poate, o coincidenţă faptul că, în aceeaşi perioadă, au trăit mai mulţi muzicieni celebri, ca Schumann, Schubert, Liszt, Wagner şi alţii. Dacă identificarea valorilor este firească la orice adevărat profesionist, la Mendelssohn este remarcabilă atitudinea pozitivă faţă de aceştia şi, mai ales, capacitatea sa de a se împrieteni cu ei. Rareori se întâmplă astăzi ca oamenii să se unească pentru înfăptuirea unor acţiuni benefice. Cei răi, da, se unesc cu uşurinţă. Se mai unesc şi impostorii, în vederea susţinerii reciproce.
Fără nici o legătură cu aceştia din urmă, nu pot să trec cu vederea sectarismul aşa-zişilor profesionişti de azi. Aici, discordanţa dintre altruismul lui Mendelssohn şi egocentrismul lor este uriaş. Deşi lucrările unora dintre ei nu justifică cu nimic profesiunea pe care şi-au ales-o, sau poate tocmai de aceea, nu doresc să fie comparaţi cu artişti neînregimentaţi, chiar dacă unii dintre aceştia sunt mai buni. Ar putea să se facă de râs.
Ajungem în situaţia să constatăm că nu este deloc întâmplător faptul că cei mai apreciaţi artişti nu au fost şcoliţi în instituţii specializate. Forţa lor de creaţie ar fi fost frânată într-o astfel de instituţie de învăţământ. Pe de altă parte, faptul că aceştia nu au frecventat instituţii de învăţământ specializate, nu înseamnă ca ei nu sunt şcoliţi. Termenul corect este autodidacţi. Ei s-au şcolit pe alte căi şi şi-au însuşit acele noţiuni de care au avut nevoie. De altfel, am constatat nu odată că, în casele artiştilor autodidacţi, există mai multe albume şi cărţi de artă decât în casele unor profesori de desen.
O şcoală de profesori de desen, mai ales în condiţiile economiei noastre de piaţă, nu este neapărat o garanţie a autenticităţii talentului tuturor cursanţilor, uneori nici măcar al profesorilor, ce (de)formează absolvenţi pe măsura capacităţii lor. Chiar şi acolo unde talentul profesorilor există cu adevărat, acesta nu este contagios. Harul nu se ia! Poate că nu tocmai întâmplător mulţi dintre asemenea absolvenţi rămân la grafică, fiindcă – între timp - au aflat care le sunt limitele. Unii nici nu realizează că desenul devine artă numai atunci când dobândeşte valenţe estetice. Pe de altă parte, este adevărat că, în activitatea lor de profesori de desen, nici nu li se cere să facă mai mult. Când însă asemenea „profesionişti” ajung să influenţeze destinele unor copii, sau se pronunţe în probleme de interes general, atunci pot deveni un pericol public.
Şi ca să dau iarăşi un exemplu din alt domeniu, în sport, distincţia dintre sportivul de performanţă şi profesorul de educaţie fizică este fără comentarii. Aici însă, performanţa este măsurabilă. Şi atunci, ne aducem aminte de observaţia lui Vilfredo Pareto: „Numai importanţa unui lucru nemăsurabil poate fi exagerată fără dificultate”.
Cristache Gheorghiu