„Teme, Motive, Mituri” - Dim. Păcurariu

 

Pe când încercam să-mi fac puțină ordine în bibliotecă, am dat peste cartea lui Dim. Paurariu „Teme, Motive, Mituri”. O cumpărasem cu câțiva ani în urmă pentru că mă interesează subiectul, dar nu mai știam de ce am abandonat-o. În general, atunci când cumpăr o carte, curiozitatea mă determină să-i citesc măcar începutul, dacă - din diferite motive - nu pot s-o și termin, după care, terminată sau nu, o depozitez într-un raft potrivit interesului pe care mi l-a stârnit, în ideea că o voi relua altă dată. Dacă nu prezintă nici un interes, atunci o duc la anticariat pentru ca să nu mă încurce. Cartea lui Dim. Paurariu era în raftul vecin cu „coșul de gunoi” și nu-mi aminteam de ce. Acum, că am frunzărit-o din nou, știu de ce: pentru că mi-a înșelat așteptările. Dar mai întâi trebuie să spun care erau aceste așteptări.

 

Se știe că, în literatura universală, există doar câteva motive majore pe care popoarele de oriunde le-au tratat de-a lungul veacurilor încă din antichitate, chiar fără să fi știut unii ceva despre existența celorlalți. Există studii savante în această privință, pe care n-am să le enunț doar pentru ca să las impresia că aș fi și eu vre-un erudit. Îl amintesc doar pe Claude Lévi-Strauss, considerat și azi un părinte în materie de structuralism. Ce m-a pasionat pe mine, ca simplu amator, a fost să urmăresc nuanțele cu care popoarele interpretează aceste motive potrivit mentalității lor, precum și modificările ce au loc în timp, datorită transformării mentalităților, sau invers, cum se reflectă mentalitatea popoarelor prin mituri. Noi, cei de azi, aflăm care a fost mentalitatea epocii respective, citind literatura ei. Așa ceva mă așteptam să găsesc în cartea unui specialist. Dezamăgirea mi-a fost însă totală.

 

Primul capitol, este o statistică cu titluri și autori grupați pe teme, într-o manieră destul de arbitrară. Dezastrul începe atunci când încearcă să definească termenii. Dacă despre noțiunile discutate – temă, motiv, mit, etc. – păstram oarece amintiri de pe vremea liceului, ce-i drept foarte vagi, datorită jumătății de veac ce s-a scurs între timp, după lectura „definițiilor” lui Dim. Păcurariu am intrat în ceață. Aglomerația de titluri și autori diferiți, poate doar să impresioneze cititorul naiv, căruia să-i ascundă lipsa oricărei idei. După sârguința cu care și-a întocmit această statistică, mă gândeam ce altă meserie i s-ar fi potrivit autorului, dar chiar și în statistică, după strângerea datelor, cineva trebuie să le interpreteze, altfel întregul efort n-ar fi avut nici un rost.

 

Prima temă discutată este cea istorică. În realitate, sunt prezentate lucrări cu subiecte istorice, ceea ce nu este același lucru. Pe un subiect istoric se poate dezvolta o temă de cu totul altă natură, să zicem de dragoste. Reciproca este și ea valabilă: pe un subiect de dragoste se poate pune în discuție, în mod subtil, o tema istorică. Ce-i drept, această a doua variantă cere oarece abilitate din partea autorului. Avem de fapt două categorii:

-        temă istorică cu subiect istoric, cu alte cuvinte istorie scrisă în termeni literari;

-        cadrul istoric pentru o temă oarecare, fie ea și de dragoste. (Istoria, și mai ales războaiele constituie un cadru extrem de generos pentru subiecte de tot felul, mai ales psihologice. Asta nu înseamnă că ne aflăm în fața unei lucrări cu caracter istoric.)

În conexiune cu istoria apar ca subiecte patriotismul, eroismul, etc. Fiecare dintre ele poate fi o temă distinctă și se pretează la analize cât se poate de interesante. Patriotismul, spre exemplu, implică noțiunea de patrie. Dar ce este patria? Cuvântul înseamnă ceva pentru noi, cei de azi, dar a însemnat ceva cu totul diferit pentru alte popoare și alte epoci, și nu a însemnat nimic pentru cei mai mulți. Pentru grecii din antichitate, patria se limita la o cetate; în perioada monarhiilor absolute, patria putea fi domeniul „lăsat de la Dumnezeu” în stăpânirea regelui; după abolirea monarhiilor - pentru că trebuiau înlocuite cu ceva - a apărut ideea de națiune. Pentru multe țări, patria se confundă cu națiunea, iar patriotismul a degenerat în naționalism. Pentru țările multinaționale lucrurile se complică. Ce însemna patria pentru imperiile mișcătoare, cum au fost turcii otomani până la cucerirea Constantinopolelui?  În aceste condiții, se pune întrebarea: „Când discutăm despre patriotism ca temă literară, despre ce discutăm, de fapt?”.

 

O temă mai inspirată, dar asociată patriotismului, este eroismul. Eroism înseamnă spirit de sacrificiu. Sacrificiu pentru cine? Pentru rege, pentru patrie, pentru biserică, sau poate pentru cauza comunismului? E nevoie de un țel măreț, pentru că altfel nu mai este eroism, ci sacrificiu pur si simplu.

 

Sărim peste capitolul trei, neinteresant, și ajungem – ați ghicit - la cel de al patrulea, care se ocupa de Don Juan. Ei, aici chiar că m-am enervat. Vorbind doar despre sexualitate, Dim. Păcurariu m-a convins că n-a înțeles mare lucru din substanța mesajului. Don Juan este viața însăși. Analiza modului de tratare a „Don Juan” - ismului poate fi comparată cu un curs de istorie a filozofiei. Nu a filozofiei scorțoase, savante, ci a filozofiei reale, adică a modului în care omul comun privește problemele reale ale vieții. Modelul „Don Juan” a fost condamnat sau lăudat de-a lungul secolelor în toate nuanțele posibile, după cum „carpe diem” - ul său a fost sau nu acceptat de societatea respectivă. Întreaga mentalitate a unei epoci se reflectă în literatura epocii respective. Sigur că Don Juan, sau oricum altcumva l-ar fi chemat, era condamnat în perioada religioasă a Evului Mediu, a fost privit cu simpatie mai târziu, și cine știe cum va fi considerat el în viitor. Să fie acesta un mit deja dispărut, așa cum i se pare lui Dim. Păcurariu? Ar fi o mare prostie să ne imaginăm așa ceva. Don Juan înseamnă o anumită atitudine față de viață, și anume: „trăiește clipa!”. Este atitudinea lui. Noi putem avea alta, iar tema se ocupă tocmai de analiza diferențelor dintre diferitele noastre atitudini. Cum ar putea să moară acest subiect de dezbatere? Ar însemna să moară viața.

 

Don Juan este uneori bărbatul fără scrupule, dar alteori este și cel care nu poate rezista ispitei, deci este în ultimă instanță un om slab. În fața unei fete care-i place cu adevărat, un adolescent devine la fel de sfios azi, ca și acum o mie de ani, în ciuda avalanșei de vulgarități televizate. Iar dacă vrem să arătăm că nu suntem ca el, ca Don Juan, cu atât mai mult trebuie să-l definim pe cel față de care vrem să ne delimităm. Nu se poate pune o limită între ceva, adică noi, și nimic.

 

În al cincilea capitol autorului i se pare că - pe lângă cele câteva teme existente de mii de ani - a descoperit el unele noi. Să fim serioși!

 

Cristache Gheorghiu

2005-10-19