Monica Ana Ștefanescu, Teatru, Editura Dealul Melcilor, 2006

 

Între prefața semnată de Mircea Ghițulescu  și „Wiener Walzer” – o dramatizare după romanul omonim al aceluiași  Mircea Ghițulescu, autoarea cărții, Monica Ana Ștefanescu, ne propune trei piese de teatru originale. La mijloc se află chiar una nominalizată pentru premiul Concursului National de Dramaturgie ”Camil Petrescu”. Numele ei este „Alessandra”, cu doi de s. De ce? Nu știu! N-a primit premiul, dar a fost nominalizată, ceea ce tot e ceva. N-aș vrea să par un ciudat, dar mie mi-au plăcut exact celelalte două piese. Nu pretind a fi un exeget ce dă verdicte irefutabile. Cred că nici nu mi-aș dori, pentru că țin mai mult la opiniile mele decât la ale altora. Ele, ale mele, au avantajul că pot fi combătute - evident cu argumente - astfel încât câmpul discuțiilor rămâne deschis. Pot spune deci ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut, fără să fiu obligat să dau note pe o scară axiologică a valorilor absolute, ci doar pe scara mea. „Scara mea”, iată ceva ce-mi place! Ca orice scară individuală, ea găzduiește o singură persoană. Privită de la distanță, dezbaterea pare o luptă între scări. Privitorul vede mai întâi scara și abia apoi pe cel care o mânuiește, și asta numai dacă are ochiul suficient de ager și antrenat pentru asemenea dispute. Am luat-o razna, dar am rămas în stilul pieselor, sau poate că tocmai am intrat.

 

Deși toate trei piesele pun în discuție probleme filozofice, modul de tratare nu este unul academic, prețios, cu trimiteri la Kant sau la antici, ci – dimpotriv㠖 unul vioi, așa cum îi stă bine unei piese de tearu. Limbajul este unul noncomformist, caracteristic mai curând unor tineri certați cu filozofia decât unor înțelepți ce dezbat probleme serioase. Nu știu de ce, în timpul lecturii, gândul mi-a fugit deseori la Eugen Ionescu. Adică știu! Stilul! Nu este același, dar seamănă. Există bineînțeles și deosebiri. Dacă la Eugen Ionescu problema filozofică este atât de bine ascunsă încât te întrebi dacă ea chiar există, iar dacă ai găsit-o te întrebi dacă este aceeași pe care a avut-o autorul în vedere, ei bine, la Monica Ana Ștefanescu problematica este enunțată clar. Și iarăși, spre deosebire de predecesorul mai celebru, unde stilul absurd are totuși finaluri optimiste, la autoarea brașoveană stilul zglobiu este opus finalului care, fără să fie trist, este unul realist, adică tot trist. Mă gândesc pentru comparație la „Insinguratul” lui Eugen Ionescu. El  își distruge eroul, îl face din om ne-om, societatea – una în care numai să trăiești nu ți-ai dori – se transformă treptat într-una demențială, pentru ca în final, doar o singură frază să ne readucă cu picioarele pe pământ, o frază prin care ne atrage atenția că, totuși, nu trăim degeaba. Iată fraza: „Ceva din această lumină care mă pătrunsese a rămas”.

 

Și mie mi-a rămas ceva din lumina difuzată de Monica Ana Ștefanescu, motiv pentru care îi mulțumesc și sunt sigur că piesele sale vor rămâne în dramaturgia românească de bună calitate.

 

Ah, am uitat să spun ce mi-a plăcut. În prima piesă, „Singurătatea marelui trăpaș”, ultimul act este cel care dă sens întregului. Primele două doar pregătesc terenul pentru concluzii. Este o filozofare asupra modului în care ne trăim viețile noastre personale. Cea care m-a cucerit, însă, este „Remake” sau „A doua facere a lumii”, cea de a treia piesă din volum, unde tema este viața noastră socială, sau - invers – societatea în care fiecare dintre noi își găsește sau nu rolul care i se potrivește. Autoarea și-a etichetat piesa o „fantezie comică în trei acte”. Singurul adevăr de necontestat este numărul actelor: trei.  Cât despre fantezie, într-un anumit sens orice creație literară adevărată este o fantezie. Cred că aici intenția autoarei ascunde puțină timiditate. A vrut să spună: „nu mă luati chiar în serios”, mai ales că pleacă de la textul biblic. Problematica pusă în discutie, în ciuda glumițelor cu care își pigmentează textul, este una serioasă, iar finalul pune pe gânduri orice tinerel entuziasmat de stilul șugubăț de la început.

 

Așadar, nu vă luați după aparențe! Înauntru este valoarea.

 

Cristache Gheorghiu