Prins şi desprins, s-a reaprins. V-aţi prins? Petru Popescu.

Note de lector de Cristache Gheorghiu

Tocmai am citit „Supleantul”. Prins în chingile sistemului comunist, Petru Popescu a scris romanul „Prins” şi alte câteva. Desprins de sistem prin fuga în străinătate, s-a integrat în cultura Statele Unite ale Americei tot prin scris, dar în limba engleză. Acum, ne surprinde revenind cu un nou roman în limba română. Este acelaşi Petru Popescu? Şi da şi nu, fiindcă, între timp, au intervenit transformări fireşti. Are mai puţin păr, este uşor adus de spate şi altele. Oricât am încerca însă, nu putem eluda verbul devenire. Pe lângă transformările fireşti pentru oricine, Petru Popescu a devenit scriitor. Nu că înainte nu ar fi fost. A fost, şi încă unul de mare succes. „Prins” şi, mai ales, „Dulce ca mierea e glonţul patriei” l-au propulsat fulgerător în vârful piramidei scriitoriceşti. Atunci însă, succesul său a avut o explicaţie. Acum, el dovedeşte că este scriitor fără nici o explicaţie, şi încă unul foarte bun.

Despre ce este vorba? Orice carte are cititorii săi. Un roman cu caracter istoric, spre exemplu, este îndrăgit de către cei ce iubesc istoria. „Moromeţii” lui Marin Preda este apreciat de către cei ce simt ca Moromete. Proletcultismul adusese în literatura română multe persoane din mediul rural, pentru că industria însăşi – puţin dezvoltată înainte – a fost populată astfel. Originalul proletcultism românesc, ridicol pentru orice om cu bun simţ, era sufocant pentru orăşenii autentici. Lor li s-a adresat Petru Popescu, iar ei l-au adulat şi i-au asigurat succesul. În „Prins”, enumerarea străzilor şi a intersecţiilor pe care le străbat eroii cărţii este chiar supra-abundentă din punct de vedere literar, dar îl face pe bucureşteanul cunoscător al locurilor să se simtă la el acasă. Nichita Stănescu aparţine aceleaşi categorii. Ei fac parte din generaţia de tineri din scurta perioadă de după retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul româniei, când bruma de intelectualitate rămasă după exterminare a încercat să readucă ţara în Europa. Sigur, cartea lui Petru Popescu are şi „şopârle”, ce au scăpat cenzurii şi fac deliciul cititorului avizat. El a reuşit şi fiindcă a simţit nevoia să se desprindă de „indicaţii”. Deşi absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti în 1967, el nu s-a lăsat deformat de mentalitatea epocii şi, poate, conştient că, uneori, şcoala poate să şi deformeze, nu numai să formeze, a scris în stil propriu, aşa cum a simţit, ceea ce dovedeşte talent şi curaj. Pe de altă parte, el a realizat că perioada de deschidere de care a beneficiat se închide. Noua orânduire scotea pe bandă „oameni noi”, iar aceştia se impuneau din ce în ce mai mult. Tezele din iulie 1971 au arătat şi celor mai neinformaţi intelectuali încotro se îndreaptă România. Succesul lui Petru Popescu îi asigura o poziţie importantă în societate, dar „cu ce preţ?” şi „în ce scop?”.

În Statele Unite ale Americei, nu putea face acelaşi lucru, pentru că nu este american. În plus, engleza lui, oricât de bună, nu este limba maternă. El se justifică prin exemple de scriitori celebri, realizaţi tocmai în limba ţării de adopţie. Îi scapă însă faptul că unii dintre aceştia au abordat subiecte pentru care cunoaşterea limbii literare era suficientă, iar pentru alţii, ca Eugen Ionescu, a cărui mamă era franţuzoaică, limba ţării de adopţie era chiar maternă. Să nu uităm că, înainte de război, mulţi dintre copiii boierilor români aveau guvernate străine sau îşi petreceau copilăria în străinătate, astfel încât vorbeau franceza, germana sau engleza chiar mai bine decât româna. Şi nu era doar situaţia româniei, ci a majorităţii ţărilor europene şi nu numai în epoca modernă. Carol Quintul, împărat german, pretindea că vorbeşte „spaniola cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbaţii, şi germana cu calul”. De fapt, limba lui maternă era franceza. Pentru Petru Popescu, ideea emigrării, pentru a se realiza în străinătate, pare temerară. Fiind decizia lui, singura întrebare este dacă l-a avantajat sau nu. Se spune că a avut succes şi unele probe confirmă. Nu ajuns scriitorul numărul unu din U.S.A., dar nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Unele cărţi, ca „Revelaţie pe Amazon” sau chiar „Oaza”, sunt reportaje extinse. Poate, dacă ar fi scris despre România în stilul lui Herta Müller, avea şanse la Premiul Nobel. Atunci însă n-ar mai fi fost român, iar el este.

În consecinţă, s-a decis să scrie din nou în limba română şi se dovedeşte că stagiul în străinătate l-a avantajat. A învăţat să scrie şi altfel. Sau poate că doar experienţa şi-a spus cuvântul, deşi rezultatul ar fi fost, probabil, diferit în România. Indiferent de motiv, diferenţa dintre primele sale romane şi acesta din urmă este evidentă.

Dacă la debutul său literar, cititorii au fost cei care l-au impus, de data aceasta lucrurile stau invers: autorul se impune publicului. „Supleantul” este un roman autobiografic şi tratează relaţia amoroasă dintre autor şi Zoia Ceauşescu, cu puţin timp înaintea emigrării. Ficţiunea îşi face lor doar în ultimul capitol. Subiectul, incitant pentru orice român dornic de informaţii de culise, are însă şi un dezavantaj: oricâte informaţii ar primi, cititorul va dori mai multe, iar nemulţumirea lui creşte, dacă are opinii diferite de ale autorului despre regim, familia Ceauşescu sau politică în general. Şi totuşi, cartea este bună, dar nu pentru cazul particular relatat, ci pentru că subiectul are un caracter general: relaţia amoroasă dintre un cetăţean oarecare şi fiica unui dictator. Tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională ea va fi apreciată oricând şi oriunde în lume. Este un roman adevărat, de interes general. Eliberată de parti pris-urile noastre, ea rămâne o carte de analiză psihologică, de evaluare a opţiunilor în situaţii conflictuale dure, de asumare a deciziilor luate.

7 noiembrie 2009