OAMENI MICI, CÂND AU FOST MARI

 

În ciuda binecunoscutului şi mult prea des invocatului conflict dintre generaţii, memorialistica rămâne cea mai utilă formă de literatură, indiferent de opiniile mai mult sau mai puţin avizate ale unor „oameni de litere”. Admit că, teoretic, există şi forme mai savante, dar ar trebui să existe şi cineva care să le scrie. Aici se pare că avem o mică-mare problemă. În cazul nostru, al românilor trăitori la începutul acestui secol, ar fi de neimaginat ca un tânăr intelectual să nu-şi cunoască propria-i istorie recentă, să nu realizeze de unde vine, cunoscând că numai astfel poate şti cu adevărat încotro se îndreaptă. Şi totuşi…. Explicaţia dezinteresului pentru trecut este multiplă. Poate că, mai întâi, ar trebui precizat ce înţelegem prin intelectual. Desigur, orice persoană poate avea atributele unui intelectual, indiferent de studii, deşi reciproca este mult mai probabilă. Asta însă nu însemnă că studile de specialitate – indiferent de domeniu – îi confera în mod implicit celui în cauză şi calităţi intelectuale, în sensul că îl apropie de ceea ce se numeşte „om de cultură”. Asocierea vine din trecut, când numai cei ce erau deja intelectuali sau se aflau pe acest drum, urmau studii superioare. În plus, mediul universitar însuşi îi forma ca intelectuali prin contactul cu studenţii de la alte specialităţi, cadre didactice, etc. Astăzi, asemenea medii au dispărut din România. Cât despre studiile ca atare, ele oferă doar cunoştinţe de specialitate. Nici chiar absolvenţii facultăţilor umaniste nu sunt scutiţi de superficialitate în cultură, sau chiar de incultură. Am în faţă un text scris de o profesoară. Probabil că autoarea se auto-consideră om de cultură, pentru că operează în acest domeniu. Abundenţa greşelilor de tot felul însă depăşeşte ca performanţă negativă tot ceea ce ar fi putut produce un inginer, aceştia fiind renumiţi pentru lipsa lor de cultură. Facutăţile tehnice au totuşi un filtru – dacă nu de cunoştinte de cultură generală – măcar de capacitatea de asimilare a acestora.

Dar, să revenim la conflictul dintre generaţii. În general, persoanele în vârstă se cramponează de unele evenimente particulare, importante pentru ei, cărora însă tinerii nu le acordă atenţie din convingerea că ele nu se pot repeta, deşi se repetă, dar sub forme diferite. Cum gândirea abstractă nu este încă punctul lor forte, tinerii nu generalizează, nu văd în întâmplările particulare ale adulţilor aplicaţii ale unor principii mai cuprinzătoare şi, în consecinţă, le neglijează. Pe de altă parte, bătrânii nu au tactul pedagogic necesar şi trec direct la propovăduirea concluziilor la care ei au ajuns după o viaţă. Principiile astfel expuse ca sentinţe categorice nu sunt însă convingătoare. Ceea ce lipseşte este, evident, comunicarea. Iar ca dovadă a repetiţiei este chiar agitaţia ce se produce în jurul diverselor forme de guvernare, deşi subiectul este cât se poate de vechi. Aristotel a scris un întreg tratat, aratând că societăţile trec în mod ciclic prin aceleaşi forme şi că, în consecinţă, nu forma contează, ci fondul. El, fondul, este cel care asigură o stabilitate mai mare sau mai mică a guvernării, face ca societatea să prospere sau nu. Iar pentru ca o societate să prospere este necesar ca intelectualitatea ei să lucreze în folosul societăţii, iar societatea s-o urmeze. Aici apare un paradox: intelectualii sunt în mod natural orgolioşi, se concurează între ei şi nu comunică. Mediocritatea, în schimb, colaborează şi încă foarte bine, dar numai pe orizontală, adică numai între cei de acelaşi nivel. La nivelul răufăcătorilor, colaborarea este aproape perfectă. În aceste condiţii, este explicabil de ce în România de azi, spoliată de pătura intelectuală graţie ştim-noi-cui, se descurajează orice încercare benefică pentru societate şi printre altele, tinerii se încurajează reciproc în a-şi ignora trecutul.

Iată de ce apare ca necesară memorialistica, în ciuda faptului că ea nu se bucură de interes în zilele noastre. Dar, verba volant, scripta manet! Este probabil ca mâine, însemnările celor de azi să fie căutate tocmai pentru că tinerii de atunci, şi nu numai ei, vor dori să afle ce s-a întâmplat în vremea noastră. Era să scriu că, din păcate, scriu tot cei care nu ar trebui să scrie. Aş fi făcut o greşeală. Nu, cu totii ar trebui să scrie, chiar şi torţionarii, şi poate că mai ales ei, pentru că ar putea explica de ce au făcut-o. Condiţia este s-o facă cu sinceritate. Chiar şi cel mai rău dintre răi crede că acţiunile lui sunt perfect justificate. Dacă ar fi capabil să ne expună logica sa – fie ea şi greşită – i-am înţelege comportarea şi aproape că i-am ierta mare parte din greşeli. Şi dacă un criminal poate face acest lucru, de ce nu l-ar face un fost activist de partid, în majoritatea cazurilor bieţi neisprăviţi pe care valul i-a ridicat atât de sus încât au uitat cine sunt. Unii chiar o fac; majoritatea însă, rămân ceea ce au fost, adică nişte oameni mici, incapabili să-şi asume propria lor existenţă. Sau chiar mai rău, merg până acolo încât continuă să mintă şi încearcă să-şi construiască o nouă imagine, potrivită timpului, adică fac ceea ce au făcut dintotdeauna. S-ar putea crede – şi ei cred – că pot falsifica astfel istoria în favoarea lor. Nu numai că este imposibil, dar scrierile lor nu sunt credibile şi devin ridicole datorită erorilor inevitabile pe care ei înşişi le fac, încurcându-se în propriile lor minciuni.

Unul dintre aceştia este de-a dreptul amuzant. Se numeşte Ion Lupu şi a scris o carte intitulată „File salvate”, publicată în Editura Universităţii Transilvania din Braşov. Nu-l cunosc personal pe autor; relatările mele sunt simple observaţii de cititor şi au la bază doar textul oferit de autorul însuşi. Că logica noastră este uneori diferită este cât se poate de firesc şi veţi vedea imediat de ce. Iată o mostră:

„M-am născut în comuna (astăzi oraşul ) Râşnov – Braşov, la 3 mai 1925.” (pagina 5)

Este de presupus că această informaţie este, pe cât de precisă, pe atât de corectă. În volum, mai există şi alte informaţii tot atât de precise, unele corecte, din păcate poluate de multe altele păcătuind atât prin lipsa preciziei, cât şi – mai ales – prin incorectitudine şi interpretări deformate. Astfel:

„Astăzi am împlinit 58 de ani…” (Pagina 140)

Conform jurnalului, se întâmpla în anul 1979. Un an mai târziu, adică în 1980, autorul ne informează:

„Am împlinit la 3 mai – fără nici un merit – 56 de ani.” (Pagina 151).

Câtă modestie! Aritmetica sa este mai ciudată. Îmi amintesc că, în anul doi de facultate, la un seminar de economie-politică, asistenta ne explica cum că valoarea în aur a rublei – să zicem 0,125 - este mai mare decât a dolarului - de „numai”, 0,25. Valorile sunt doar ilustrative; nu mi le amintesc acum cu exactitate. Probabil că, în lumea „specialiştilor” din domeniu, trucul era posibil. Întâmplarea avea însă loc în Institutul Politehnic, aşa că efectul a fost un hohot de râs, motiv pentru care biata asistentă – altfel o femeie drăguţă – ne-a părăsit pentru totdeauna. Cu această circumstanţă în gând, am reconsiderat textul domnului Ion Lupu cu mai multă îngăduinţă, domnia sa fiind specialist în acelaşi domeniu.

Uneori, erori de acest gen sunt explicabile prin neatenţia autorului; altele însă prin intenţia sa. Iată un exemplu din prima categorie. La redactarea unui text, se întâmplă ca autorul să considere că un anumit paragraf, sau chiar capitol, se potriveşte mai bine în alt loc, fiindcă ideile avansate s-ar lega mai bine acolo. Nimic mai simplu decât să-l mute. Apar însă detalii ce trebuie adaptate atât în paragraful mutat cât şi în textul înconjurător. Uneori, asemenea detalii scapă atenţiei autorului şi apar erori. „Mecanismul” descris aici este frecvent în eseistică şi poate apărea chiar şi la redactarea unui roman, dar este de neconceput într-un jurnal, ori Ion Lupu îşi defineşte cartea ca fiind un jurnal. O singură concluzie se poate trage de aici: jurnalul este fals.

De altfel, erorile menţionate sunt dintre cele mai mici, aproape amuzante. Altele sunt minciuni sau deformări intenţionate.

De naţionalism categoric nu poate fi acuzat. Chiar şi la meciurile de fotbal îi repugnă „naţionalismul” spectatorilor. Urmatoarea afirmaţie este însă de-a dreptul derutantă:

„S-a suspendat (de fapt s-a suprimat) sărbătorirea unirii Principatelor. Dacă cineva a regretat, naţionaliştii sunt aceia.”

Se întâmpla în 1974 şi este consemnată la pagina 86. Unii prieteni mi-au reproşat în diverse ocazii că eu n-aş fi suficient de patriot. Acum însă am început să-mi îmbunătăţesc opinia despre mine însumi şi mă întreb: „ce fel de român este acela care regretă unirea românilor?”.

Autorul se simte obligat să ne spună câte ceva despre originea sa, deşi nu era obligat s-o facă. Este doar un jurnal, nu-i aşa? El, totuşi, sare din jurnal şi ne povesteşte, chiar de două ori, cum că, pe la adânci bătrâneţi, tatăl său s-a destăinuit (nu ştiu de ce trebuia să fie o taină) spunându-le copiilor că ei se trag dintr-un strămoş (eu credeam că din mai mulţi) din Bucovina ocupată de Habsburgi, strămoş ce a fugit din armata austriacă în care fusese înrolat şi s-a refugiat – unde credeţi? – tot în Imperiul Habsburgic, la Râşnov, lângă Braşov, deşi i-ar fi fost cu mult mai simplu să coboare doar câtiva kilometri la fraţii lui din Bucovina neocupată. Câteva zeci de mii, poate sute, o făcuseră deja şi fără să fi fost înrolaţi.

A intrat în partid în timpul studenţiei (pagina 6). Afirmaţia că „a fost forţat”, fiindcă – sărac fiind – dorea un serviciu suplimentar ca pedagog condiţionat de înscrierea în partid este nu numai mincinoasă, dar dovedeşte că nu stia ce-i aceea sărăcie. Chiar dacă ar exista cea mai slabă urmă de adevăr în afirmaţia sa, înseamnă că s-a vândut pentru „mai puţin de doi galbeni”, fără cel mai mic scrupul. De fapt, se pare că i-a făcut chiar plăcere. După absolvirea facultăţii, a fost luat în presă şi apoi ca asistent la proaspat înfiinţatul Institut de Mecanică. El era însă absolvent al Academiei Comerciale, profesiune fără nici o legătură cu un institut tehnic. De altfel, după Naţionalizare, Academia a fost înlocuită cu ASE (pe numele său de atunci Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare), unde specialiştii în economia planificată formaţi în URSS au devenit primele cadre didactice ce au şcolit în continuare economiştii de mai târziu. Obiectele de studiu pentru care a fost angajat se numeau Marxism-Leninism în anul întâi şi Economie Politică în anul doi. Ulterior, a apărut şi Socialismul Ştiinţific. Pe scurt, a fost propagandist de partid cu locul de muncă la Institutul de Mecanica. Mai târziu, după ce Institutul de Mecanică a devenit Institut Politehnic şi, ulterior, Universitatea Transilvania, la noile facutăţi s-au predat şi cursuri de economie. Faptul că la aceste cursuri au predat economişti adevăraţi, nu l-au împiedicat să pretindă şi să obţina postul de şef de catedră, prin unirea catedrelor de „ştiinţe sociale” cu cea de ştiinţe economice. Evident, pe lângă activitatea strict didactică, a avut sarcini politice diverse, fiind de fapt omul partidului în Institut.

Din păcate, afirmaţia de mai sus cu privire la acurateţea sentimentelor lui non-naţionaliste nu este singulară. Ion Lupu insistă:

Pg. 80 „A murit Constantin Daicovici, părintele dacolatriei. Un fabricant de naţionalism sordid. Moartea lui nu reprezintă o mare pierdere pentru România.”

Pg. 179 „Revenirea lui Mircea Eliade în actualitatea vieţii spirituale româneşti este o dovadă a recidivei naţionalismului şi iraţionalismului filozofic.”

Pg. 278 „Ceea ce îmi displace la Noica e închistarea în „naţional”, în „românesc”.

(Ca şi cum l-ar fi citit vreodată)

Cine este de fapt Ion Lupu? Oficial, a fost un activist de partid cu funcţii în cultură, membru al Comitetului Judeţean de Partid, profesor de ştiinţe sociale, ocupând în acelaşi timp posturile de conducere de la cele două publicaţii locale din epocă – ziarul „Drum Nou” şi revista „ASTRA” - fără să se ostenească să scrie, ci doar să supervizeze. Cu ce s-a ocupat? Care a fost activitatea sa reală? Ne spune el însuşi.

Pg. 33 „Eu sunt încărcat, până peste cap, de obligaţii. Am devenit un scrib general, …., care primeşte „sarcina” de a scrie toate dările de seamă, toate programele, toate telegramele şi câte şi mai câte, …., fără să crâcnească.”

Pg. 50 Începând cu numărul din noiembrie, ASTRA nu va mai fi citită înainte de apariţie (deci cenzurată) la comitetul judeţean de partid. Răspunderea – mi s-a spus – îmi revine mie, în exclusivitate.

Pg. 51 „În cele din urmă, s-a găsit o soluţie crizei de conducre a ASTREI. Redactor-şef adjunt: MIhai Nadin. Eu voi răspunde însă în mod indivizibil în faţa biroului judeţean.”

Pg. 207 „… sunt aproape zilnic obligat să scriu rapoarte, conferinţe, telegrame şi alte texte pentru alţii.”

În calitate de cadru didactic, se plânge în câteva locuri că studenţii au obiecţiuni asupra unora dintre lecţiile sale, motiv pentru care se vede că s-a orientat către muncile agricole cu studenţii, care l-au stimulat mai mult. Are numeroase relatări în acest sens.

Dacă în prima parte a cărţii are o aversiune aproape patologică faţă de Radu Theodoru, al cărui nume însoţit de adjective injurioase apare aproape în fiecare lună fără ca, însă, să-i poată aduce acuzaţii concrete, către sfârşit, când evoluţia politică în Europa de Est indica prabuşirea sistemului, cartea se constituie într-un rechizitoriu împotriva familiei Ceauşescu, după opinia sa, singura vinovată de eşecurile comunismului, pentru că el rămâne un adept al marxismului.

„M-am convins: marxismul nu poate fi înţeles şi parţial dezvoltat decât în afara oricărui partid de oriunde. Marx a fost unul din clasicii economiei, alături de Adam Smith, Ricardo, Malthus, etc.” (Pagina 26)

„Ceea ce merită să fie notat este că printre multele lozinci strigate, n-a existat nici una despre socialism.” (Pagina 264)

Se întâmpla la revolta din 1987 a muncitorilor din Braşov. Este o mincină neruşinată. Dimpotrivă, a fost prima manifestare la care s-au rostit clar lozinci anti-comuniste.

„În fruntea noului organ a fost ales de mulţime Ion Iliescu, om politic important – simplu, omenos, modest, cinstit …” (Pagina 301)

Care mulţime?

Cultura sa generală? Iat-o!

„Roma are un primar comunist. Evenimentul este considerat a doua cădere a Romei, prima fiind cea din anul 476 când a ocupat-o Attila” (Pagina 108)

Gluma e bună, doar că l-a confundat pe Odoacru cu Attila, care murise demult.

„S-a adoptat noul Imn de stat. Muzica: „Trei culori cunosc pe lume”. Text cu autor necunoscut, dar uşor de identificat: însuşi dictatorul, care a devenit şi poet.” (Pagina 120)

Acest cântec se învăţa la grădiniţă înainte de 1944. A fost doar uşor modificat.

„Aforismul apartine lui Erasm de Rotterdam („Geniul nebuniei”). (Pagina 253)

Este vorba despre „Elogiul nebuniei”, iar citatul este în franceza, deşi Erasmus l-a scris în latină şi există traduceri destul de bune în română.

Ion Lupu este şi un poet. În această privinţă, mă declar total incompetent, fiindcă am rămas la formele primitive ale poeziei clasice şi n-am reuşit să identific valoarea unui text scris mai mult pe verticală decât pe orizontală, cu semnele de punctuaţie plasate aleator, adică fără nici o regulă, uneori chiar fără predicat şi de obicei fără să transmită vreun gând. De acea, nu voi face aprecieri asupra poeziei sale din punct de vedere literar. O singură menţiune: oricât ar fi ea de bună – dacă este – lipsa modestiei îl conduce la auto-aprecieri dezagreabile.

Cam acelaşi lucru şi despre pretenţiile sale de om de cultură, îndrăgostit de muzică. Moartea lui Ionel Perlea o deplânge cel puţin de trei ori, în ani diferiti, deşi au mai murit şi alti muzicieni în acest interval.

„A murit , acum 10 zile, Ionel Perlea.” (pagina 49)

„A murit Ionel Perlea.” (pagina 58)

„Acum zece zile a murit marele dirijor Ionel Perlea” (pagina 77)

Sau un pasaj pentru a cărui lectură este folositor să aveţi o lămâie pe-aproape:

Pg. 16 „Uneori, cu nostalgie, mă gândesc la anii adolescenţei mele. Aveam un aparat de radio primitiv, cu scală rotativă. Într-o seară, pe la ora 11 se transmitea Concertul pentru două viori şi orchesta de J.S. Bach. Cum să fac să-l ascult? Dormeam cu părinţii şi fraţii în aceeaşi cameră. Mama şi tata se culcaseră, dormeau. Eu ascultam concertul cu grija de a nu-i trezi. La un forte pe care, din neatenţie sau din extaz , nu l-am redus ca intensitate, mama s-a trezit şi a strigat la mine”

- Culcă-te, mă, odată, ce faci acolo?

- Cântă Enescu, am rostit eu cu vocea sugrumată, convins că e un răspuns imbatabil.

Răspusul mamei a fost însă dezarmant. Adresându-se tatei, care şi el se trezise între timp, a exclamat:

- Auzi, mă, cântă Ionescu… Acesta (adică eu) s-a prostit de tot.

- Tata a conchis: „Culcă-te, mă!”

Am redat pasajul pentru infatuarea ce caracterizează întraga carte. Pasinea pentru Bach nu se naşte fără o cât de sumară pregătire, oricât de genial ar fi copilul. În cazul de faţă, este limpede că el nu dispunea de educaţie muzicală din familie. Mai târziu, aflăm din carte că, asemenea multor parveniţi cu ifose, şi-a dat copiii la scoala de muzică şi – odată cu ei – este de presupus că şi cunoştinţele tatălui s-au dezvoltat. Scena descrisă ca petrecându-se în adolescenţă este însă pură ficţiune.

Sentimentele sale? Americanii sunt duşmanii omenirii. Tuturor preşedinţilor americani le asociază epitete negative, jignitoare. Ruşii sunt, evident, ok.

Infatuarea, obedienţa faţă de cei încă „pe val” în contrast cu denigrarea celor „căzuţi” îi sunt caracteristice.

Pe scurt, un om foarte mic. Bineînţeles că nu este singurul şi ar fi inutil să insist. Există şi alţii.

Un alt exemplu din memorialistica contemporană ne oferă un fost colaborator al lui Ion Lupu, recomandat călduros de către acesta ca „un om harnic, bun organizator”, etc. Într-adevar, el este cel care, de fapt, s-a ocupat în mod concret de revista ASTRA şi se numeşte Daniel Dragan. Ion Lupu este puţin răutăcios evidenţiind doar calităţile lui organizatorice, fără să scoată un cuvânt despre opera sa literară, deşi Daniel Dragan a scris suficiente cărţi, poate chiar prea multe. Nu i-o putem lua în nume de rău. Face parte din categoria celor puţini ce puteau să publice cărţi, iar el a profitat. Bravo lui! Pe de altă parte, nici Daniel Dragan nu se lasă mai prejos şi, în cartea sa „Apel la memorie”, vorbeşte despre funcţiile deţinute de Ion Lupu, prea multe pentru ca să mai aibă timp şi de revistă, ceea ce este perfect adevărat. Contribuţia sa la revistă este sintetizată în următoarele două fraze: „Ion Lupu reuşea să citească aproape tot ce apărea în ASTRA. Experienţa sa politică ne-a ferit de excesele care ar fi periclitat existenţa revistei.” (Pagina 22) À bon entendeur salut!

Fraza pentru care Daniel Drăgan merită toată lauda o găsim la pagina 13. Vorbind despre Petre Sălcudeanu, „revenit cu studii moscovite, prieten cu Ion Iliescu, şi numit secretar al Filialei Uniunii Scriitorilor, … , nu a reuşit să-şi pună în slujba colegilor braşoveni şi a literaturii române capitalul politic dobândit printre ruşi”. Este o adevarată profesiune de credinţă. Da, aşa ar fi trebuit să facă orice om onest în împrejurările date. Şi totusi, au făcut-o atât de puţini... Dacă Daniel Dragan a scris-o, înseamnă că a gândit-o şi – din când în când – poate că a şi aplicat-o sau cel puţin şi-a propus s-o facă. Pentru aceasta, el nu corespunde titlului, în sensul că nu este un om mic, ci – dimpotrivă – este chiar un om mare, cel puţin după opinia mea şi în ciuda numeroaselor argumente opuse.

Unele argumente ţin de devenirea sa, pe care încearcă să ne-o povestească, din păcate fără succes. Venit în Braşov la 16 ani, deci fără studii, „cu o monedă de 25 de bani şi o valiză de carton” în care avea o cămaşă şi o carte (Aşa s-a călit oţelul de Ostrovschi), nu se osteneşte să-şi temine studiile, dar reuşeşte după doar câtiva ani să aibă dialoguri cu primul secretar al Comitetului judeţean de Partid, este numit secretar al filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor, iar primele şedinţe ale colectivului de redacţie/cenzură ale revistei ASTRA au loc în apartamentul său din Piaţa Teatrului 2 (pagina 21), adică în buricul centrului oraşului, acolo unde nici un intelectual autentic n-a primit locuiţă nici până în zilele noastre. Şi totul cică ar fi pornit de la o poezie proletcultistă, plină de greşeli cum singur recunoaşte, dar publicată ca atare, pentru că „suna foarte autentic-muncitoreşte. Personal, nu simţeam nevoia unei asemenea justificări. Mulţi au fost atunci luaţi de val, iar astăzi nu mai sunt deloc curios să aflu detaliile parvenirii lor, deşi pentru pedagogia eticei ar fi folositor. Întrebarea mai acută este ce au făcut după aceea. Deşi este de presupus că drumul său a fost presărat şi în continuare cu suficiente erori, în general, cred despre Daniel Dragan că – cel putin la ASTRA - s-a străduit să scoată o revistă bună, ceea ce nu poate fi decât lăudabil. Cât despre începutul activităţii lui, mai bine o lăsa baltă, dacă tot n-a reuşit să fie pe deplin sincer. Mult mai interesant mi se par a fi eventualele sale amintiri ca persoană matură, dar şi aici cu condiţia sincerităţii, fără de care nu putem vorbi despre memorialistică.

Ar trebui acum să dau şi un exemplu de altă natură. Cum nu-l găsesc prin apropiere – dovadă că sinceritatea este rara avis in terris, am ajuns la Silviu Brucan. Oricât ar părea de ciudat, autobiografia sa, relatată în Generaţia irosită, este foarte bună. Evident, lăudorăşenia cu rolul jucat de el şi inteligenţa sa fenomenală, pe alocuri enervante, se cer trecute cu vederea, ceea ce nici nu este foarte greu pentru noi cei învăţaţi să citim printre rânduri. Cum însă biografia lui Silviu Brucan se confundă uneori cu istoria României, lectura chiar merită. Cheia succesului este tocmai sinceritatea. Da, Silviu Brucan îşi recunoaşte o parte din greşeli şi consideră chiar firesc ca un om să-şi schimbe opiniile de-a lungul vieţii. Petre Ţuţea spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga, înseamnă că n-are inimă, dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleaşi concepţii, înseamnă că e cretin”. Petre Ţuţea a fost renumit pentru exprimări dure. Dacă însă înlocuim termenul cu , obţinem o afirmaţie cât se poate de corectă. Cum Silviu Brucan n-a fost nici cretin şi nici ignorant, şi-a schimbat mentalitatea nu numai odată, ci chiar de mai multe ori. Asta nu înseamnă că a devenit vreodată perfect, pentru că la o pasiune atât de mare (pentru marxism) şi remanenţa este pe măsură. Oricum, Silviu Brucan se situează la polul opus faţă de Ion Lupu, pe care „ştiinţele” sociale marxist-leniniste nu l-au ajutat să-şi modifice mentalitatea, astfel că tot ce a încercat el să facă a fost să se „dea cu regimul”, crezând că şi asta este o ştiinţă. O fi, dar nu ţine mult şi la momentul adevărului scorul devine brusc nefavorabil. Cât despre Marx, el a fost un evreu smecher, care a vrut s-o facă pe profetul. Trăind în perioada avântului industrial, dar şi al democraţiei, a apreciat că proleteriatul va fi clasa majoritară, deci va forma cel mai puternic partid şi a profeţit ceea ce lui i se părea a fi inevitabil. Lenin, mai impulsiv şi mai ambiţios, a luat-o înainte şi a vrut să fie el cel care realizează ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greşit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic. În plus, ei nu înţeleseseră cu adevărat esenţa democraţiei, limitele şi posibilităţile ei, mecanismele ei de funcţionare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului” – o struţo-cămilă. Între timp, cămila a murit, iar din struţ a rămas doar fundul ieşind din nisip şi la care unii nostalgici încă mai fac mătănii.

Ceea ce îmi doresc eu acum este ca numărul cărţilor bune de memorialistică din perioada comunistă să crească, pentru că numai asfel vom afla unde ne aflăm şi de unde putem pleca încotro vom dori. Cine crede că poate eluda punctul de start va face mari greşeli de strategie în alegerea şi parcurgerea drumului către ţinta aleasă, oricare ar fi ea.

Note de lector de Cristache Gheorghiu
Articol publicat în Revista "Dealul Melcilor" nr. 11 (septembrie 2007)