Cristian Teodorescu „Medgidia”

Editura Cartea Românească, 2009


Comentariu de Cristache Gheorghiu

Cred că autorul nu este conştient de valoarea cărţii sale. Pe coperta a treia, el scrie: „De dragul fiecărei poveşti în parte, care poate fi citită separat de celelalte, m-am gândit să scriu acest – totuşi – roman, transformând obişnuitele capitole în povestiri de sine stătătoare. Aşa că puteţi să-l citiţi de oriunde.” Autorul a mai scris povestiri, este deci familiarizat cu domeniul, şi doar intuieşte că, puse cap la cap, acestea ar putea forma un roman. Ceea ce nu ştie este faptul că a reuşit unul dintre cele mai bune romane româneşti. Evident, despre români, fiindcă un scriitor autentic nici nu ar putea să scrie decât despre ceea ce ştie şi a simţit pe pielea lui.

Da, cartea lui Cristian Teodorescu nu este doar o suită de povestiri, decât în aparenţă; ea este cu mult mai mult de-atât. Iată că – dacă nu avem scriitori capabili să producă în mod conştient literatură adevărată - ea apare spontan, prin talentul unora hărăziţi cu aşa ceva. Se dovedeşte încă odată că talentul nu se învaţă; el există sau nu. De asemenea, este falsă ideea fabricilor de literatură - ca şi a celor de artă – şi a înregimentării scriitorilor şi artiştilor în organizaţii oficiale, ce pot fi controlate de către stat. De sorginte comunistă, ea a fost necesară pentru propaganda politica, idee ce – din păcate – mai zace încă în unele capete.

Alegerea unui orăşel mai mult decât modest – Medgidia – nu-i scade cu nimic valoarea. Dimpotrivă, translatarea acţiunii într-un oraş mai mare ar fi sugerat diverse personalităţi, generând astfel opinii parazite, dat fiind simpatiile şi antipatiile particulare ale cititorilor. În oraşele mai mari şi mai ales în Bucureşti, românii nu sunt cu nimic diferiţi de ceilalţi, doar ceva mai ridicoli în aroganţa lor şi cu mult mai tupeişti. De fapt, marea lor majoritate au origine modestă şi faptul că se străduiesc s-o ascundă nu-i onorează câtuşi de puţin. Nu este cazul lui Cristian Teodorescu. El este chiar prea modest, textul citat fiind o dovadă. Nu-i vine nici lui să creadă că a realizat o frescă, pe cât de savuroasă, pe atât de profundă a României anilor ’40 ai secolului trecut. Eroii cărţii sunt adevărate simboluri ale românilor de atunci, la fel cu cei de azi.

Greşeşte, de aceea, atunci când afirmă că povestirile pot fi citite în mod aleatoriu. Confirmă astfel opinia mea că încă nu realizează valoarea de ansamblu a cărţii pe care a scris-o. Ea este un roman şi citirea în ordine cronologică este obligatorie. Aş sugera chiar o a doua ediţie, în care micile erori de frazare să fie corectate, iar ultimul capitol, o sinteză a întregului subiect, să fie înlocuit cu un epilog.

Braşov, 20 noiembrie 2010