Cristache Gheorghiu:

Nici măcar în Kant nu mai poţi avea încredere

 

Citesc acum, după ce am scris atâtea despre religie, morală şi altele asemenea, ceea ce poate că s-ar fi  cuvenit să fi citit de la început: Religia în limitele raţiunii pure a lui Kant. El încearcă să demonstreze că morala poate exista şi fără ideea unei fiinţe supreme. Cu alte cuvinte, morala nu are nevoie de religie, ci îşi este suficientă sieşi, graţie raţiunii practice pure.

Începe bine! Constat chiar că poziţia de plecare confirmă intuiţia mea. Kant mai întâi se întreabă dacă omul este de la natură bun sau rău. Constată că este rău, dar are o înclinaţie către bine, cu alte cuvinte ar dori să facă bine, dar nu reuşeşte întotdeauna. Mai departe însă, constat că abordarea lui Kant se bazează pe un reper relativ: evaluarea bine/rău se face prin raportare la morală, iar prin morală el înţelege Legea. Aici deja se contrazice.

Legea poate avea două accepţiuni:

– Totalitatea actelor normative emise de autorităţi, precum şi legile nescrise, dar acceptate pe bază de cutumă într-un grup social.

– Legile naturii sau Legea lui Dumnezeu, adică cele care transcend voinţa noastră, ne sunt impuse din exterior.

Fiind vorba despre morală, am fi tentaţi să credem că prima variantă este mai aproape de subiect. Kant însă face filozofie teoretică, înaltă, construieşte sisteme, şi nu s-ar fi încurcat el cu câteva reguli emise/impuse de bieţii muritori.  Între legile naturii şi Legea divină, Kant alege legile naturii, el fiind un raţionalist. Oricum, Legea divină n-ar schimba  nimic, pentru că interpretarea ei se face de către intermediari, iar în ultimă instanţă, tocmai această interpretare se constituie în religie, filozofie şi finalmente în morală. Cunoaşterea de către noi a legilor naturii este însă şi va fi întotdeauna parţială, iar de aici apar supoziţii de tot felul cu privire la ceea ce nu cunoaştem, supoziţii ce nasc şi ele curente de gândire, filozofii, morale.

Oricum am lua-o, morala este o consecinţă, o sinteză a unui mod de viaţă, al nostru, a filozofiei noastre. Să cauţi adevărul fundamental pornind de la consecinţele lui ultime, aflate într-o societate ce a evoluat la întâmplare, înseamnă să pui căruţa înaintea cailor, cu observaţia că un astfel de atelaj ar putea totuşi să meargă, chiar dacă mai greu, spre deosebire de logica lui Kant, care nu funcţionează nicicum.

Un mare om de ştiinţă spunea ceva de genul: „Daţi-mi un punct de sprijin şi mişc universul” (sau pământul, nu-mi amintesc exact). El se referea la principiul pârghiilor, prin care forţa poate fi amplificată proporţional cu braţul pârghiei,  cu condiţia să existe un punct fix pentru sprijinul pârghiei. Ei bine, tocmai punctul fix la Kant este relativ, de fapt, nu există, pentru că legea morală la care se raportează este o consecinţă şi nu o cauză. Şi atunci, întreaga construcţie filozofică este aeriană, artificială. După câteva divagaţii fără prea multă sare sau piper, Kant, în sfârşit, afirmă hotărât: „omul este rău de la natură” (capitolul III), ba încearcă chiar să identifice „originea Răului din natura umană” (capitolul IV). Apoi, ca în orice roman bine scris, apare şi speranţa: există în om o „predispoziţie originară spre Bine”. Deci omul este rău de la natură, dar înclinat către Bine. Citind aceste pagini, mi-l imaginam pe om cocoţat pe un piedestal al Răului, dar privind în jos, unde era Binele, către care omul era înclinat, şi mă temeam pentru el să nu ameţească, cunoscând o altă predispoziţie a sa, cea de vertij, care este sigur naturală şi originară.  Mai puţin temător, Kant identifică totuşi un pericol al înclinaţiei către Bine a omului, dacă această înclinaţie este lăsată la voia întâmplării şi evoluează în mod iresponsabil. Evident, nu face această observaţie fără scop, pentru că imediat ne oferă şi o soluţie: religia. În final însă, tot el ne atrage atenţia asupra „proastei slujiri” a religiei de către preoţi, astfel că, după ce ne-am învârtit ca un căţel în jurul cozii, ne întrebăm la ce bun toată această discuţie despre Bine şi Rău. Acum Kant pare să fie un credincios sincer, ceea ce explică parţial logica (sau lipsa ei) în demersul său filozofic. Recunosc că, după această constatare, omul Kant mi se pare mai simpatic, mai uman, dacă mă pot exprima astfel. El redevine însă filozof, simte nevoia să ne scoată din cercul în care ne învârteam fără ieşire, şi ne dă soluţia finală: raţiunea pură. Teoretic este perfect, cel puţin în imaginaţia lui, dar practic nu ne oferă nimic. Kant se opreşte aici, şi cred că bine face, pentru că şi aşa ne-a chinuit prea mult.

Întreaga lui construcţie pare un simplu exerciţiu filozofic, din păcate cu aceeaşi idee fixă: raţiunea pură.

Ideea priorităţii raţiunii pure nu-mi displace, dar, aşa după cum religia a fost „prost slujită” de către preoţi (atunci când le-a dispărut raţiunea), tot aşa şi raţiunea, prost slujită, a condus deja la câteva consecinţe catastrofale (atunci când le-a dispărut înţelepciunea). Şi asta nu mult după ce Kant şi-a lansat sistemul său filozofic.

Mi-a revenit în minte ambiţia construcţiei cu orice preţ a sistemelor, dacă se poate matematizate. Hegel şi-a exprimat deschis intenţia de a renunţa la filozofie ca „iubire de cunoaştere” pentru „cunoaşterea reală”. Această tendinţă are o explicaţie. Influenţaţi de dezvoltarea rapidă a ştiinţei, după modelul lui Newton, toţi savanţii din perioada imediat următoare au încercat să-l imite, propunându-şi să construiască sisteme riguros definite, indiferent de domeniul în care activau. Filozofia nu putea să scape tentaţiei, iar Kant a fost vârful piramidei în materie de sistem. Dacă în unele domenii exagerarea matematizării a atins ridicolul, filozofia a scăpat de acest risc, pentru că nu a atins nimic. S-a disipat în spaţiu. Din aşa-zisele „sisteme” ale filozofiei clasice germane n-a rămas nimic, ba a apărut chiar riscul abandonării filozofiei în întregime. Şi totuşi, ceva ar trebui să rămână! Poate că tocmai iubirea (filo) de înţelepciune (sofia), adică ceea ce unii cabotini, în lipsa adevăratei înţelepciuni, au încercat să respingă.

În concluzie, orice exagerare este păguboasă.