Prin anii ’70, librăriile luaseră obiceiul să facă pachete de cărţi cu nivele de vandabilitate extrem-opuse. Din acest motiv, singura posibilitate – în afara clasicei „pile” – de a-ţi procura o carte mult solicitată era să cumperi întregul pachet şi să arunci ceea ce nu te interesa. Aşa m-am ales eu, printre altele, cu volumul 4 din „Amintiri şi cugetări” de Herzen. Întâmplarea a făcut să n-o arunc imediat, ci s-o folosesc ca sprijin pentru un raft din bibliotecă, care se încovoia prea tare sub greutatea cărţilor de deasupra. (Avea copertele tari.) Despre Herzen credeam că a fost un evreu rus, trăitor prin secolul 19, emigrat în Occident şi ale cărui scrieri au folosit ca material ideologic revoluţionarilor de la începutul secolului 20. Mai târziu, mi-am mai nuanţat opiniile în ceea ce-l priveşte, dar nu prea mult.
Zilele trecute, mi-am zis că, dacă n-am aruncat cartea, e semn că trebuie să-i acord ceva atenţie, şi am început să citesc. De data aceasta, opiniile mele s-au schimbat radical.
În primul rând Herzen nu a fost evreu, ci fiul nelegitim al unui moşier rus, Ivan Yakovlev, cu o tânără nemţoaică, Henriette Wilhelmina Luisa Haag. Aleksandr, acesta este prenumele său, a primit pseudonimul Herzen (herz = inimă) de la mama sa. A urmat Universitatea din Moscova, i-a cunoscut pe Belinski, Zhukovski şi alţi oameni de litere, şi a ocupat posturi înalte, inclusiv în Ministerul de Interne. Tatăl său i-a lăsat moştenire o avere imensă. Cu toate acestea, în 1847 emigrează în Occident şi devine – prin scrierile sale - „părintele socialismului rus”. De ce? Aceasta este, cred, o problemă de psihologie, aşa că o las pe seama altora. De acolo, după eşecul revoluţiilor de la 1848, a susţinut financiar mai mulţi revoluţionari şi a militat pentru ceea ce, ulterior, ruşii au numit „narodnicism”. Obiectivul său a fost deci distrugerea clasei din care a făcut parte tatăl său. Educaţia ce a primit-o şi lansarea sa în societatea timpului, datorată acestuia, nu au contat.
Ca scriitor, este însă remarcabil. Cartea pe care am citit-o este excelent scrisă. Pe lângă valoarea literară, ea se constituie şi într-un document de istorie, pentru că aflăm de aici mai mult decât informaţiile din manuale, cu interpretările politice la modă. Herzen relatează întâlnirile lui cu diferite personalităţi şi – mai ales – descrie concepţiile principalilor participanţi la revoluţiile din 1848.
Citite astăzi, unele dintre ele sunt de-a dreptul amuzante. De la anarhism la revoluţia brutală, aflăm – printre altele – o variantă conform căreia revoluţia ar fi trebuit înfăptuită de către ţarul Rusiei. De aici se vede că obiectivul urmărit nu era îndepărtarea, din simplă răutate, a celor de la conducerea statului şi înlocuirea lor cu alţii, fără nici o experienţă în acest domeniu, dar care s-au dovedit incapabili să facă orice altceva. Aceşti oameni doreau să aducă doar o corecţie a societăţi, o îndepărtare a ceea ce era greşit, şi nu o revoluţie de dragul răzbunării.
Evident, Herzen are şi el opinia lui, nu mai puţin absurdă decât a altora, dar de ea se poate face abstracţie la lectură. Este una, printre altele, chiar dacă susţinută cum mai multă convingere. În fond, de la un autor aflăm o opinie şi nu suntem obligaţi să ne-o însuşim. Ea ne oferă prilejul de a reflecta şi nuanţa propriile noastre opinii, iar din cartea lui aflăm cum gândeau revoluţionarii de la 1848, ceea ce este mai important decât ce aflăm din majoritatea manualelor de istorie, fiindcă orice eveniment istoric are o cauză, iar cauza o aflăm în ceea ce au gândit oamenii la acea vreme.