Note de cititor

Ilie Dumitraşcu „Emil Cioran coerenţa unui antisistem”

La lansarea cărţii lui Ilie Dumitraşcu „Emil Cioran coerenţa unui antisistem” îmi exprimam nedumerirea cu privire la asocierea oximoronică a termenilor din titlu, dar şi dorinţa de a citi cartea, împotriva neîncrederii mele în profesionismul filozofilor români contemporani, nu din alt motiv decât faptul că şcoala românească de filozofie de după război a propovăduit doar o anumită doctrină, iar proliferarea universităţilor fără profesori din ultimii ani este de-a dreptul descurajantă.

Ilie Dumitraşcu, însă, nu este un oarecare. Nu ştiu dacă a cunoscut sfatul lui Schopenhauer, potrivit căruia "cine vrea să facă filozofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă"; fapt este că s-a conformat. El este înainte de toate licenţiat în muzică la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, iar, în prezent, profesor universitar la Facultatea de Muzică din Braşov. Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii Bucureşti a urmat-o ulterior. Cât despre muzică, în opinia mea, contrar aparenţelor, ea este o ştiinţă exactă. Nu pentru că trebuie să ştii exact unde să pui degetul dacă vrei să cânţi la vioară, spre exemplu, ci pentru că are metodă de învăţare, are chiar şi un limbaj propriu, cel al notelor, şi care nu este tocmai uşor, dar - mai ales - are o mulţime de teorii. Un lucru este cert: Ilie Dumitraşcu este un filozof adevărat, iar apropierea sa de Cioran nu este întâmplătoare: la fel ca Cioran, adoptă faţă de filozofie o atitudine sinceră şi nu una formală, menită să-i impresioneze pe neofiţi.

Că l-a înţeles pe Cioran, că şi-a explicat motivaţiile sale, o dovedeşte în prima parte a cărţii, unde tratează evoluţia gândirii scriitorului, pornind de la biografia sa. Nu este primul care o face, dar o face bine: argumentat şi convingător.

Cu sau fără intenţie, Ilie Dumitraşcu reuşeşte şi o analiză a evoluţiei întregii „Generaţii '27”, aşa cum a definit-o Mircea Eliade, obsedat de teama că generaţia lor, „singura generaţie liberă <<disponibilă >>, din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-şi împlinească <<misiunea>>, că ne vom trezi într-o zi <<mobilizaţi<<, aşa cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber”. Cătă intuiţie . . . Să ne amintim că a spus-o după Primul Război Mondial şi înainte de Al Doilea. Poate că nu a fost tocmai singura generaţie, dar momentul era unic. Patriotismul lor înflăcărat ne pare acum pe deplin justificat.

În continuarea cărţii sale, Ilie Dumitraşcu face o trecere în revistă a filozofilor ce, asemenea lui Emil Cioran, nu au acceptat filozofia ca sistem, dorinţa unora de a răspunde la întrebări fără răspuns şi - mai ales - fără utilitate, şi de a aborda mai curând filozofia vieţii, pentru care singura soluţie este fragmentarea ei.

Aşa după cum era de aşteptat, trebuia să ajungem şi la coerenţă. Ea apare din unitatea modului de abordare a fragmentelor, din consecvenţă şi din eventuala constituire într-un tot unitar al fragmentelor.

Da, este o carte bună. Mi-a plăcut.

Cristache Gheorghiu