Dragoş Cojocaru, Ziua cu mai multe nopţi

Editura Pastel, Braşov 2010


Cronică de Cristache Gheorghiu

A fost fotbalist profesionist, jurist, şeful cabinetului ministrului Afacerilor Externe sub Corneliu Mănescu, antrenor de fotbal, avocat, dar – mai presus de orice – un om cu suflet mare. Trăitor peste două veacuri şi trei regimuri politice, a avut suişuri şi coborâşuri, a făcut uneori şi ce nu ar fi vrut să facă, peste toate însă a trecut cu optimismul omului animat de bune intenţii, convins că există acolo sus un Dumnezeu, care va avea grijă de toate şi de toţi. De el se pare că a avut grijă. Să fii prieten, coleg de bancă, aproape frate cu o stea a poeziei româneşti nu îi este dat oricui. Iar Nicolae Labiş, căci despre el este vorba, nu este o stea oarecare.

Se numeşte Dragoş Cojocaru şi acum, la vârsta senectuţii, şi-a depănat amintirile într-u volum intitulat „Ziua cu mai multe nopţi”. Explicaţia titlului este faptul că multe nopţi şi le-a transformat în zile de lucru, pentru a se pregăti cum se cuvine pentru ceea ce avea de făcut când ceilalţi se vor trezi. Da, a muncit serios toată viaţa şi aceasta i-a fost, de fapt, cheia succeselor sale. Desigur, munca a devenit un laitmotiv mai mult decât uzat. Particular pentru Dragoş Cojocaru este faptul că el a şi făcu-o, nu pentru că l-ar fi obligat cineva, ce pentru că aşa este el. Când se apucă de ceva, o face cu toată fiinţa şi chiar cu entuziasm. A reuşit primul în mai toate şcolile pe care le-a urmat. Doar în relaţia cu Nicolae Labiş nu a trebuit să muncească. Asta a fost pură întâmplare, dar . . . ce întâmplare!!. Timp de trei ani, viitorul poet a stat în gazdă la părinţii săi, iar ei, copiii, au fost colegi de bancă la şcoală, prieteni la joacă, la învăţat şi, evident, . . . la pozne. Unii ar fi făcut carieră literară din relatarea unor întâmplări banale din viaţa unor celebrităţi. Pentru autorul nostru însă, acestea sunt doar fapte de viaţă.

A vizitat lumea de pe toate continentele, a cunoscut oameni de cele mai diverse categorii, are o experienţă de viaţă atât de vastă că ar avea nevoie de încă două vieţi pentru ca să povestească tot ce a văzut şi simţit. A reuşit în tot ce a făcut fiindcă l-a ajutat dinamismul ce-l caracterizează şi sufletul deschis, cu care i-a cucerit pe toţi – sau aproape toţi – cei pe care i-a cunoscut.

Cartea este scrisă cu sensibilitate şi cu modestie, de pe poziţia povestitorului. Pentru prima parte, cea a copilăriei, se simte chiar şi influenţa lui Ion Creangă, de care îl leagă o apropiere nu numai sentimentală, ci şi geografică, dat fiind apropierea locului naşterii şi al copilăriei. Mai departe, însă, evoluţia lor fiind diferită, stilurile nu mai pot fi asemănătoare. Evenimentele la care a fost martor sau pe care le-a trăit sunt copleşitoare. Dar nu numai faptele contează; opiniile pot fi chiar mai importante. Depinde cui îi aparţin. Dragoş Cojocaru, are cu siguranţă opinii demne de aflat. A cunoscut multă lume, a trecut prin multe, şi nu oricum, ci cu un intelect ce s-a dovedit superior multora dintre noi. Fotbalist sau şef de cabinet ministerial, şi nu oriunde, ci la Afaceri Externe, Dragoş Cojocaru rămâne un sentimental, iar cartea sa dovedeşte din plin această trăsătură a caracterului său.

A avut de-a lungul vieţii multe întrebări dificile, cărora trebuia să le dea răspuns, conştient fiind că răspunsul putea avea consecinţe grave. De aceea, pentru el, orice „de ce?” se scria cu litere mari: „D.C.” – adică Dragoş Cojocaru. La fel şi semnătura ce a pus-o pe această carte.

Braşov, 10 septembrie 2010