Cristache Gheorghiu
În antichitate, lumea învăţaţilor era cu mult mai omogenă decât acum, ceea ce este firesc, dacă avem în vedere că şi volumul cunoştinţelor despre natură era cu mult mai mic. Pe frontonul Academiei lui Platon scria: „Cine nu cunoaşte geometrie să nu intre aici”. Chiar şi mai aproape de zilele noastre, asemenea gânduri îl preocupau şi pe Schopenhauer când afirma că "cine vrea să facă filozofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă". Explicaţia o primim de la Kant: „Adepţii ei (ai filozofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe, nu par a fi dispuşi să-şi pună în joc reputaţia într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă".
Da, treptat, din domeniu general al cunoaşterii, s-au desprins aşa numitele ştiinţe mai mult sau mai puţin exacte, ba chiar şi alte domenii, ce n-au aspirat la titlul de ştiinţe, dar nu au mai acceptat să fie tratate „la gramadă”, ci şi-au definit cât au putut de clar propriul domeniu. Nici Creatorul Suprem n-a procedat altfel. El a separat lumina de întuneric, pământul de ape şi aşa mai departe, deci mai întâi a delimitat şi abia apoi a creat, iar ceea ce exista înainte de delimitare se numea haos. Gândirea umană nu a separat, ci a desprins mici porţiuni, pe măsură ce a început să le cunoască. Rezultă că ceea ce i-a rămas filozofiei este încă în stare de haos? Glumesc, desigur!
Pitagora, Aristotel şi alţii ca ei au intrat în istorie ca matematicieni, deşi au consacrat cu mult mai mult timp din activitatea lor filozofiei. Astăzi, ideile lor filozofice ni se par cel puţin ciudate. Ne putem deci întreba: „dacă asemenea minţi luminate au gândit filozofic greşit, la ce ne putem aştepta de la filozofii de azi, care au devenit astfel doar pentru că, la şcoală, au avut note proaste la matematică”?
În literatură situaţia nu este cu mult diferită faţă de filozofie. Rămâne să ne întrebăm ce a mai rămas aici după desprinderea tuturor disciplinelor specializate. Amorul? Chiar şi în această privinţă, psihanaliza tinde să-şi revendice domeniul. Cât despre partea mai concretă, judecând după sufix, sexologia aspiră la ştiinţă. Iarăşi glumesc, deşi întrebarea rămâne. Interesant este că, pe măsură ce domeniul se micsorează, numărul „specialiştilor” creşte. Vorbim din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin.
Într-adevăr, explozia de publicaţii ce invadează librăriile, ca să nu mai vorbesc despre Internet, este atât de mare, încât pune cititorul într-o mare încurcătură: „cum să afle ce carte merită citită?”, fiindcă pe toate nu le poate nici măcar inventaria. Unele librării mari, dispun de personal suficient de calificat şi reuşesc să organizeze inteligent cărţile în rafturi, după ce – mai întâi – le-au selectat pe cele acceptabile, astfel încât cumpărătorul este cât de cât ghidat către zona lui de interes. Din nefericire, aceşti librari, nu numai că sunt puţini, dar chiar şi ei, fiind în primul rând comercianţi, au ca prim obiectiv volumul vânzărilor. Şi cum statistica ne arată că subcultura este cu mult mai răspândită în rândul populaţiei decât cultura autentică, rezultă că orice librar va oferi cu precădere ceea ce se caută, şi nu ceea ce ar trebui. Constatam printre altele că ocultismul are astăzi mai multă căutare ca oricând.
Editurile ar putea fi un mijloc mai eficient de orientare, dacă mă gândesc la cele de stil vechi, cărora autorii le încredinţau manuscrisele, iar ele le acceptau doar dacă se încadrau în profilul lor şi îndeplineau anumite exigenţe. În acest caz, plăteau drepturile de autor şi se îngrijeau de tiparirea şi difuzarea cărţilor, recuperându-şi astfel investiţia cu un profit mai mic sau mai mare, după inspiraţia ce au avut-o acceptând unii autori şi – în mod necesar – respingându-i pe alţii. Este un basm de demult, pentru că în zilele noastre asemenea edituri nu mai există. Puzderia celor mărunte cuprinde doar intermediari între autori şi tipografii, publică orice, pentru că toate cheltuielile sunt suportate de către autori. Numărul celor ce doresc să fie publicaţi este destul de mare, astfel încât acest gen de afacere este încă prosper. Rămâne întrebarea dacă numele de „editură” pentru asemenea firme mai este sau nu adecvat. Editurile mari sunt fie specializate (de ex. TEORA), fie publică doar autori clasici, fie că servesc un grup restrâns de autori-beneficiari. Îmi amintesc cum, într-un cerc literar, un autor cu mai multe cărţi publicate povestea spre amuzamentul (credea el) ascultătorilor că a trebuit să dea mai multe telefoane la editură, deoarece încadraseră ultima lui carte în categoria lucrărilor ştiinţifice, deşi era un roman. Eroarea se datora titlului, ce inducea un astfel de conţinut. Rezultă că nimeni nu citise manuscrisul, deşi cartea era aproape finalizată. Mai tristă era constatarea că autorului îi lipsea perspicacitatea necesară să-şi dea seama că se făcea de râs. Asta în timp ce autori altor manuscrise primesc de la aceeaşi editură răspuns negativ imediat, înainte ca cineva să le fi răsfoit.
Teoretic, rolul de orientare a cititorul ar trebui să revină criticii literare, dar aceasta nu funcţionează practic. O dovedeşte faptul că revistele de critică literară sunt printre cele mai puţin citite. Cauza este evidentă şi constă în lipsa de încredere în mesajele transmise. Uneori, atunci când caut explicaţia unui fenomen şi doresc să evit subiectivismul, comut în alt domeniu, încerc acolo să-mi explic mecanismele de funcţionare, după care revin în domeniul iniţial şi verific în ce măsură constatările făcute mai sunt valabile. Am luat pentru acest caz fotbalul, la care, nu-i aşa, ne pricepem cu toţii. Aici există trei categorii de specialişti: sportivi, ziarişti şi simpatizanţi. Rolul criticii revine ziariştilor. Spre deosebire de literatură, cele trei categorii sunt distincte, motiv pentru care ziariştii pot fi obiectivi, cel puţin din acest punct de vedere. Criticii literari, însă, sunt recrutaţi dintre scritori sau foşti aspiranţi la aşa ceva, asfel încât aprecierile lor sunt adesea pro domo. Cititorul, a cărui inteligenţă o depăşeşte adesea pe cea a criticului, sesizează trucul şi respinge mesajul. Iar dacă a fost păcălit odată, a doua oară va fi cu mult mai reticent. Luată ca simplă publicitate, critica literară este de asemenea în suferinţă şi voi exemplifica tot prin sport: cea mai eficientă publicitate pentru fabricanţii de schiuri o fac schiorii, atunci când, la sfârşitul cursei, aceştia arată ostentativ aparatelor de filmat marca schiurilor folosite. Întrebarea este: „de ce schiorul este credibil şi criticul literar nu?” Răspunsul este mai mult decât evident: schiorul şi-a dovedit competenţa. În plus, el nu-şi face reclamă sieşi, ci fabricantului de schiuri. Diviziunea muncii este, însă, un concept încă neînţeles în domeniul pe care unii îl numesc cultură.
Iar pentru ca tortul nostru, fie şi făcut din mămăligă, să aibă o cireaşă, iat-o: Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România a acordat în 2007 premiul pentru întreaga activitate celui ce, până în 1989, a supervizat din punct de vedere politic activitatea culturală braşoveană. Tribut de recunoştinţă pentru unii, moment penibil pentru alţii. Avasăm cu spatele înainte, privind cu nostalgie înapoi. Desigur, nu toţi! Ar trebui să închei cu o concluzie. Oare? A bon entendeur, salut!, deşi trebuie să recunosc că orientarea în haos este dificilă. Apropo, ce-aţi mai citit în ultimul timp?