De la Vasile Conta catre nicaieri

de

Cristache Gheorghiu

Vasile Conta a scris un studiu, Teoria fatalismului, pe care l-a publicat mai intai in limba romana in revista, pe atunci ieseana, Convorbiri Literare, intre Septembrie 1875 si Martie 1876, iar apoi in limba franceza: Théorie du fatalisme. Essai de philosophie matérialiste, Bruxelles, 1877. Titlul poate induce in eroare pe cititorul de azi, cand cuvantul fatalism are o conotatie catastrofica, de aceea subtitlul („Incercare de filozofie materialista”) este mai aproape de continut. Este o carte de filozofie a carei tema este sustinerea tezei pe care am putea-o numi mai repede o teorie a cauzalitatii. Este interesant de observat schimbarea sensului unor cuvinte datorita evolutiei limbii, ceea ce ar trebui sa le dea de gandit celor ce se grabesc sa citeze ad-literam fraze ale scriitorilor de demult si sa le puna in sarcina idei pe care acestia nu le-au avut in vedere.

Desi lucrarea lui Vasile Conta a mai fost publicata de cateva ori, in 1923 apare la Bucuresti o traducere in limba romana dupa versiunea franceza, traducere datorata Anei Conta-Kernbach, sora filozofului, si continuata si finalizata dupa moartea acesteia de dr. P. Zosin de la Iasi. Evident, intrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceza in romana desi exista versiunea initiala scrisa direct in romana?”, este inevitabila. Raspunsul ni-l da insusi editorul, in nota introductiva la editia din 1923: „Fara a indica o evolutie propriu-zisa a gandirii filosofului nostru, confruntarea celor doua editii arata simtitoare deosebiri. Textul francez este de pilda mai precis, mai ... La aceasta superioritate a versiunii franceze contribuie fara indoiala si faptul ca limba noastra era la 1875 mai putin inca decat astazi, apropiata nevoilor gandirii stiintifice”. Limba franceza i-a permis deci romanului Vasile Conta sa se exprime mai bine decat a putut s-o faca in romana anului 1875; in schimb cea din 1923 le-a permis traducatorilor s-o faca intr-o maniera acceptabila chiar si in zilele noastre.

Prima observatie este evolutia de-a dreptul impresionata a limbii romane in mai putin de 50 de ani. Aceasta evolutie a continuat si continua si azi, ce-i drept, nu chiar in acelasi ritm. Atunci, Romania se afla in faza de integrare in cultura europeana dupa perioada fanariota, in timp ce astazi ne place sa credem ca ne aflam deja acolo, in Europa, iar limba evolueaza in mod normal, ca orice alta limba. Oare? Da, dar nu fara poluatori. La gandul poluatorilor imi scade moralul (Voi reveni!). Cat despre „Da” acesta este destul de aproximativ, dar cred ca acceptabil. De ce cred si nu sunt sigur? Orice limba se afla undeva pe o scara a valorilor, de la cele mai rudimentare si pana la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea consta in imposibilitatea auto-evaluarii. Stim deja ca limbajul si gandirea se formeaza impreuna. Exista studii celebre si recunoscute in acest sens. Il voi aminti doar pe Henri Wald, nu pentru ca ar fi cel mai important, dimpotriva, el este recunoscut doar ca publicist, ci pentru ca a scris cu deosebita pasiune pe aceasta tema. Da, nu putem exprima ceea ce nu gandim, si nu putem gandi decat ceea ce este exprimabil, bineinteles in limba, sau limbile pe care le cunoastem.

Unde se afla limba romana pe aceasta scara? Putem afla doar daca ne raportam la alte limbi. O buna masura a unei limbi este tocmai capacitatea ei de a traduce texte din alte limbi intr-o maniera directa, simpla, usor inteligibila de catre cititorul obisnuit. Exista ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limba straina si nu putem exprima in limba romana? La nivelul cunostintelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar un erudit. M-am bucurat sa aflu cand cineva mai invatat decat mine, Gabriel Liiceanu cred, a declarat ca nu a intampinat nici o dificultate in traducerea unei lucrari filozofice din germana in romana, cu observatia ca era vorba despre o lucrare mai veche si nu chiar una ultra moderna. Ramanem deci la credinta ca limba romana este, chiar daca nu in varf, destul de aproape de el.

Curentul vulgar ce este la moda astazi nu l-as lua in seama, desi el polueaza in mod evident limba. Dar, asa cum avem manele in muzica, avem si manele in literatura. Pornografia si injuraturile, oricat de mare placere le-ar face unora, nu vor intra niciodata in nici un fel de literatura si in nici un caz limba literara. Da, o injuratura are calitatea de a exprima foarte succint un sentiment. Este, daca vreti, o poezie a sentimentelor negative. Intr-un fel, ei sunt de inteles, daca ne gandim ca, iesind din atmosfera descrierilor de tip Sadoveanu a frumusetilor patriei – descrieri frumoase dar lipsite de continut – si revenind la viata reala, chiar ca o injuratura este primul lucru care-ti vine in minte, doar ca exprimand-o nu inseamna ca am facut literatura. Diferenta este cam tot atat de mare ca intre vorbirea nearticulata si poezie, avand in vedere ca injuratura exprima un sentiment intr-o maniera foarte aproapiata de vorbirea nearticulata. Limba, literatura, trebuie sa fie capabile sa transmita idei si nu doar sentimente.

In trecut, limba literara romana s-a cristalizat prin contributia intelectualilor moldoveni, si nu in mod intamplator, ci – apropo de teoria lui Vasile Conta – din motive obiective. Cauza este vecinatatea cu Polonia, tara candva puternica si civilizata (sa nu uitam ca a avut una dintre primele universitati din Europa), iar mai tarziu cu Imperiul Habsburgic. Copiii boierilor moldoveni mergeau la studii in Polonia, iar atunci cand se aflau in dizgratia domnitorului emigrau tot acolo chiar ei insisi. Nu intamplator, adevaratul ridicator, ctitorul spiritual, al celebrei Pecerskaia Lavra de la Kiev, pe atunci teritoriu polonez, a fost un roman, Petru Movila. Asa se face ca moldovenii simpli, chiar si inculti, desi au o pronuntie usor diferita, vorbesc si azi o limba corecta din punct de vedere gramatical. Daca Eminescu, Sadoveanu, etc, ar fi fost prahoveni, spre exemplu, dezacordul de numar ar fi fost regula si nu greseala.

Astazi, centrul cultural al Romaniei s-a mutat la Bucuresti. In plus, vecinatatea imediata conteaza mai putin in conditiile tehnologiei moderne. Exista oameni luminati care scriu carti bune si suntem astfel asigurati ca vom tine pasul cu lumea. Pericolul se afla in ruptura pe cale sa se produce intre acestia si restul populatiei, educata la televizor si prin exemplul unor parveniti. Cartile bune sunt putine si sunt citite de si mai putini cititori. In curand ele nici nu vor mai fi scrise in limba romana, ci direct in limbi straine, unde si posibilitatile de raspandire sunt mai mari. De ce librariile sunt totusi invadate de carti nefolositoare? Din motive comerciale! Astazi totul, sau aproape totul este supus legilor pietii. Chiar si cultura? Categoric nu, daca avem in vedere cultura autentica! Scriitorii antici, si nu numai ei, n-au scris pentru ca sa vanda. Nici n-ar fi fost posibil, pentru ca tiparul nu fusese inca inventat. Astazi, datorita tehnologiei, oricine poate scrie o carte, dar asta nu inseamna ca orice pagina tiparita reprezinta un act de cultura, desi nimeni nu-i impiedica pe autori sa se autoconsidere ca ar fi. Sunt de aceea la moda productii din cele mai abominabile, unele de-a dreptul pornografice, cu pretentii de literatura. Autorul de literatura adevarata nu se gandeste atunci cand scrie la bani. El are ceva de spus, si nu-si gaseste linistea pana cand nu-si asterne gandul pe hartie. Ajunge chiar sa-si subventioneze propria carte. Ideea de marketing este straina de orice act de creatie autentica.

Exista deci carti pentru toate gusturile, ceea ce este foarte bine. Isi alege fiecare ceea ce simte ca-i trebuie sau ii face placere. Cartea nu mai este un obiect destinat elitelor, celor ce stiu sa citeasca, pentru ca astazi analfabetii sunt o raritate. Sintagma „om cu carte” a devenit caduca. Depinde ce fel de carte citeste. Daca, pe de o parte este bine sa existe carti pentru toate gusturile – pentru ca numai astfel pot fi atrasi catre lectura cat mai multi oameni – nu este mai putin adevarat pe de alta parte ca orice carte ar trebui sa contina un mic vector care sa-i stimuleze interesul cititorului catre ceva mai mult. Asta in teorie!

Expresiile colocviale la moda azi, fie ele si poetice, intra sau nu in limba literara? Si, apropo de poetic, ce inseamna poezie? Un sir de vorbe sparte numai pentru ca suna ciudat? O limba are valoare, dupa opinia mea, doar din clipa in care este capabila sa exprime direct si clar idei cat mai profunde cu putinta. Poezia se exprima metaforic, si este cu atat mai valoroasa cu cat aceste metafore sunt mai sugestive, mai interesante, mai poetice, ca sa ma exprim asa, desi nu vreau sa definesc poezia prin poetic sau invers. Inainte de orice, insa, mai frumos sau mai putin frumos, poezie sau proza, ele trebuie sa comunice un gand, un sentiment.

Prin limba se transmit idei. Uneori, ea poate avea si valente poetice, poate chiar sa transmita sentimente intr-un mod mai mult sau mai putin direct. Asemenea posibilitati nu sunt insa traductibile, oricat ar fi de frumoase. Constat aceasta dificultate in corespondenta,  atunci cand trebuie sa traduc ceva gandit initial in limba romana, iar expresia respectiva nu exista in cealalta limba, sau nu cunosc eu un corespondent al ei. Atunci, trebuie sa recurg la exprimarea cuminte, in termeni obisnuiti, intotdeauna mai lunga. Pana aici n-ar fi nici o tragedie. In toate limbile exista asemenea expresii, si mai ales in americana de azi. Unele expresii, insa, au nu numai o raspandire locala, dar si temporara, ceea ce inseamna ca ele nu au intrat de fapt in limba literara, iar peste putin timp vor fi uitate. Peste cativa ani, un cititor nu va intelege ce-am vrut de fapt sa spunem, iar textul ii va parea hilar.  Ma intreb de aceea in poezie, unde modul de exprimare este esential, ce viitor pot evea jocurile de cuvinte nascute mai mult pentru ciudatenia asocierii lor decat pentru a transmite ceva? Exista si in poezie, ca peste tot, mici secrete tehnice ale profesionistilor. Adevarata poezie are nevoie insa si de ceva talent, nu numai de tehnica. Altfel, poeziile ar fi asemenea unor obiecte confectionate din organe de masini, spre exemplu, dar asociate intr-o ordine ciudata, astfel incat autorii, considerand ca fac Pop Arta. Ii priveste, dar daca, in loc sa-si expuna „operele” intr-un muzeu, le plaseaza pe partea carosabila a drumurilor publice, atunci nu fac decat sa incurce circulatia masinilor adevarate. Si poate ca asa s-ar intampla, daca n-ar exista un administrator al drumurilor. Intrebarea este „soselele literaturii cine le administreaza?”. Cred ca aici avem o problema.

Cel ce ar trebui sa faca acest lucru nu poate fi decat omul de cultura, iar modul in care o poate face nu este bineinteles cenzura, ci exemplul lui cel bun.

Pericolul cel mare vine insa din partea televiziunii, pentru ca aici nu avem de ales. Exista si programe bune, chiar foarte bune, dar ele sunt putine, plasate la ore nepotrivite si nu sunt urmarite de marea masa. Emisiunile obisnuite, cele „cu rating” sunt cele care formeaza limba, pentru ca despre ea vorbeam. Din pacate, televiziunea a fost invadata dupa 1989 de indivizi ce nu au ce cauta acolo si care si-au gasit loc tocmai in asemenea emisiuni. Aici vectorul stimulator este indreptat in directie opusa. Ca acesti indivizi vin din profesiuni diferite n-ar fi nimic, dimpotriva, acestia ar fi putut aduce un suflu innoitor necesar pentru inchistarea in care se afla, dar au patruns indivizi fara nici o profesiune, remarcabili doar pentru incultura si tupeu. Ceea ce ma deranjeaza, insa, este lipsa de replica celor ce pretind a fi oameni de cultura. Se invoca ratingul, care atrage publicitatea, care publicitate aduce bani. Iarasi bani! Ma tem, insa, ca aici se ascunde o mica minciuna. Sa ne imaginam ca un om de afaceri doreste sa-si plaseze un anunt publicitar si i se spune ca X este emisiunea cu ratingul cel mai bun. Produsul caruia doreste sa-i faca publicitate, insa, se adreseaza unei categorii sociale total diferite de cea a celor ce vizioneaza emisiunea X. Si totusi, nimeni nu urmareste ratingul in mod diferentiat. De ce? Pentru ca exista cineva interesat in publicitate „la gramada”. Acesta este politicianul. Pe el il intereseaza votul electoratului, indiferent de unde vine, iar cele mai multe voturi vin din partea celor neinstruiti. Posturile de televiziune sunt in mana politicienilor, iar ei sunt interesati sa-si faca propria publicitate in randul maselor cu cat mai ignorante, cu atat mai numeroase. Nu ratingul unei emisiuni anume conteaza, ci ratingul postului in ansamblul lui, deoarece proprietarul este interesat sa atraga electoratul catre postul sau si sa-l sustraga de la posturile adversarilor politici. Nimeni nu ne spune insa acest lucru.

Ne intrebam atunci „care este sensul evolutiei actuale a limbii romane?”. Va fi ea capabila in viitor sa comunice romanilor ideile acelor timpuri, sau intelectualii epocii respective vor apela la limbi straine, precum a facut-o Vasile Conta?

Brasov, 2005-10-16