Dan C. Mihăilescu, „Cărţile care ne-au făcut oameni

Comentariu de Cristache Gheorghiu



În „Cărţile care ne-au făcut oameni”, la o primă vedere – recunosc, doar am spicuit-o – cu excepţia lui Andrei Pleşu, singurul sincer, declaraţiile celorlalţi sunt superficiale şi auto-măgulitoare. Mă tem că unii dintre cei ce se laudă că au citit filozofie profundă în adolescenţă nu au înţeles-o nici ca adulţi. Este adevărat că au fost aleşi doar opiniile unor colegi de breaslă, oameni de litere. (Sper că nu sunt singurii pe care autorul îi consideră oameni importanţi - având notorietate publică - fiindcă i s-ar putea reproşa lipsa altor persoane, cu notorietate publică chiar mai mare, gen vedetele tv.)

Este sigur că lărgirea sferei de cuprindere la oameni de cultură autentici, dar care profesează în alte domenii, ar fi putut sugera cititorilor o mini analiză psihologică cu privire la legătura dintre lecturile lor şi modul în care s-au format şi chiar a alegerii profesiunii.

Într-adevăr, începând cu poveştile pentru copii şi continuând cu cele pentru adulţi (romane de amor de „crapă şi spada” şi de multe alte feluri), toate contribuie decisiv la formarea caracterelor. Dacă în poveştile chinezeşti, spre exemplu, flăcăul, devenit erou, după ce gustă gloria la înaltele curţi, se retrage şi trăieşte până la adânci bătrâneţi, împreună cu proaspăta şi frumoasă lui soţie, într-un loc liniştit, izolat de intrigi, ei bine, în Europa occidentală, dimpotrivă, este cultivat spiritul cavalerului medieval în slujba cuiva (sau al unui ideal), precum „Cavalerii Mesei Rotunde”, sau patriotismul unui Roland în slujba Franţei.

La adolescenţă, cu sau fără voia părinţilor şi a profesorilor, băieţii vor citi cărţi de aventuri, în timp ce fetele vor prefera romane de dragoste. Deşi pot exista cărţi bune şi în aceste domenii profesorii nu fac asemenea recomandări. La vremea copilăriei mele, erau la modă „Colecţia celor 15 lei” , „Aventurile submarinului DOX” şi altele. Ce-i drept, nu erau cele mai bune exemple şi, mai ales, erau foarte prost traduse, cu aproape toate verbele la perfectul simplu, dar vina era doar a traducătorilor, grămătici fără vocaţie, ce nu înţeleseseră că traducerea trebuie să redea sensul şi nu forma frazelor. Oricum rolul educativ al unor asemenea cărţi era de preferat unora dintre recomandărilor didactice, din care dau acum doar două exemple: „Contele de Monte Cristo” , având ca morală răzbunarea, sau „Tartarin din Tarascon” , la vremea lui un pamflet politic, al cărui sens este astăzi ne-decelabil, dar recomandat copiilor, poate că ei îl vor găsi amuzant. Ei bine, am verificat, este etichetat ca fiind doar ridicol, chiar stupid.

Îmi amintesc de un cunoscut, căruia i-am devenit antipatic după ce scrisesem într-o carte „Spune-mi ce ai citit în adolescenţă şi îţi spun cine eşti”. El, în mod evident, nu era deloc mândru de lecturile lui, deşi – într-o vreme – fusese înregimentat ca „om de cultură”, dar tocmai lecturile îl trădau.

Ne plângem că tinerii de azi sunt ne-educaţi, dar însuşi termenul ne indică vinovaţii: cei ce trebuiau să-i educe. Se poate şi mai rău: dacă la baza lecturilor stă doar etica celor 3 muşchetari, adică fidelitatea faţă de rege, regină, sau cardinal, atunci nu ne miră că – adaptând în epocă aceeaşi etică – găsim persoane fidele cuplului Ceauşescu (mai ales că ea avea un nume atât de frumos), sau mogulilor de azi.

Pentru orice tânăr cu un minimum de inteligenţă, este clar că trebuie să-şi caute modelele în altă parte. Unde? Ei, asta e cu adevărat o întrebare! Se pare că acum, ca şi atunci când am terminat eu liceul (1954), alegerea profesiunii se pune în termeni diferiţi decât cei din literatură. Atunci, preferate erau domeniile fără implicaţii politice (medicină, inginerie), în timp ce acum, cele ce permit emigrarea. Asta în ceea ce îi priveşte pe cei cât de cât educaţi.

Câştigarea unui loc mai bun în constelaţia ţărilor dezvoltate se poate face numai prin cultură. Au spus-o mulţi alţii şi, de aceea, poate fi etichetată o platitudine. Problema este că, pentru realizarea acestui deziderat, este nevoie de oameni de cultură autentici, care să fi citit şi altceva, nu doar aceleaşi poveşti vechi de secole, sau variante actualizate ale acestora. Lumea se schimbă, iar societatea secolului XXI este diferită de cea care a fost. Nu neapărat mai bună, iar cauza este, poate, tocmai căderea în desuetudine a culturii.

Braşov, 25 aprilie 2011